La „Le Boeuf à la Mode” se poate lua şi astăzi, ca acum un veac, o cină pariziană fabuloasă. E de ajuns să ajungi pe strada La Bruyerre, nu departe de celebra Place Pigalle şi să cauţi un imobil pe frontonul căruia se află un mic element decorativ reprezentând… un bou care poartă o pălărie „à la Belle Epoque”. Cu alte cuvinte e… un bou la modă!
Noi, românii, iubim marea, vara. Iernile le facem la munte… Ori „sorim” emoții și vise în „țările calde” – iar sudul francez nu e neapărat încadrat, pentru noi, în această ultimă categorie (avem nevoie de locuri mai sudice, încă).
Totuși, din veacul al XVIII-lea, când segmentul de „loisir” al industriei ospitalității începe să se dezvolte în Occident, țărmurile cu ierni blânde ale Coastei de Azur au devenit ținta predilectă a vilegiaturiștilor aristocrați ai Europei. Nordicii – apoi britanicii, nemții, rușii – făcuseră „pârtie” (deși cuvântul ăsta aparține altui tip de spațiu geografic) spre „țărmul frumos” al Nisei. Turiștii hivernali (și între ei aproape toate capetele încoronate ale Europei) se simțeau bine aici, din toamnă până-n primăvară și nu-i de mirare că, încet-încet, s-au înmulțit și hotelurile, și restaurantele, și vilele și palatele private. Iar timpul carnavalesc găsea frumoasa și tihnita așezare într-o lumină spumoasă, îmbătată de șampanie și flori.
Sunt o norocoasă. Am întâlnit, în cariera mea de jurnalist gastronomic, 4 bucătari cu stele Michelin. Doi dintre ei, foarte mari. Cei mai mari. Numărul 1 și Numărul 2 mondial, am zice, dacă am vrea să facem un clasament… „ca-n tenis”: Joel Robuchon (31 de stele) și Alain Ducasse (18 stele). Cu alți doi – Denis Rieubland (2 stele, la Hotel Negresco, din Nisa) și Cristophe Cussac (de trei ori câte 2 stele, în cariera sa, acum „retras” să conducă bucătăriile lui Robuchon, la Metropol, în Monte Carlo) am stat de vorbă, chiar în bucătăria lor. Și… am mâncat din mâna lor. Bucate inubliabile – comparabile, ca emoție a gustului și gust al emoțiilor, doar cu mâncărurile mamei și ale bunicilor. Citește mai mult
Pe la jumătatea veacului al XIX-lea, „Iskender, fiul lui Mehmet” inventa un nou sistem de frigere a cărnii, pe un grill vertical, care, spre deosebire de cel clasic, orizontal, nu lăsa zeama de carne prăjită să cadă pe cărbunii încinşi.
În restaurantul lui Mehmet Efendi din Bursa mulţi intrau ca să vadă această curiozitate, sfârşind prin a aprecia gustul berbecului prăjit după metoda lui Iskender. Astăzi, sistemul vertical de pregătire a kebabului e atât de obişnuit, încât nimeni nu se mai întreabă cine l-a inventat. Iar călătorul prin Turcia nord-occidentală cere cu detaşare o porţie de Iskender Kebab (Iskender înseamnă, în Turceşte, Alexandru), crezând adeseori că reţeta (azi considerată „tradiţională”) e veche de pe vremea lui Alexandru cel Mare, iar ţepuşa kebabului ar fi putut fi, iniţial, chiar sabia cu care legendarul erou a tăiat nodul gordian.
Totuşi, brandul e cu mult mai nou. În 1867, Yavuz Efendi, fiul lui Iskender, a deschis prima sa locantă Citește mai mult
Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca turist şi pasionat de gastronomie, să întâlnesc concepte curioase de restaurante. Dar parcă nimic nu este comparabil cu ceea ce am văzut în cartierul Moda, din Istanbul, pe ţărmul asiatic al Mării Marmara: un restaurant care e, totodată, şi loc de rugăciune. Citește mai mult
De la balurile oficiale ale Curţii Regale, care se ţineau de două ori pe an, la serbările de binefacere din grădinile publice sau la sutele de birturi şi restaurante oferind mâncare şi antren pentru toate buzunarele, distracţia românului a fost mereu asigurată de o industrie care a ştiut ce-i place şi a profitat din plin de acest detaliu genetic. Acum vreo sută de ani, grijile apăsau, parcă, mai puţin, iar tot omul îşi permitea, o dată pe săptămână, să-şi scoată familia „la bulevard”, acolo unde fumul de mititei se spune că făcea Bucureştiul recognoscibil din avion.
Crăciunul şi Revelionul erau, şi ele, momente de vârf ale anului, în care şampania franţuzească şi caviarul rusesc deveniseră cod alimentar obigatoriu. Marile restaurante din inima Bucureştiului se umpleau, mai ales la Sărbători, de o protipendadă elegantă, sincronizată cu ultimele accente haute-couture de la Paris şi dornică să guste invenţiile gastronomice ale unui Capşa ori Fialkovski. Citește mai mult
Pana spre sfarsitul deceniului al doilea al veacului trecut, cofetariile erau destul de rare in Bucuresti. Exista insa pe atunci o breasla a „cofetarilor ambulanti”, care avea sa „supravietuiasca” si primului razboi mondial. La ei gaseai „fierturi de dulceturi”, de caise verzi, de capsune si fragi ananas, de foi de trandafir, de cirese amare – albe sau negre – , de visine sau de fructe de padure – agrise, coacaze, zmeura, coarne si mure. Asta pe timpul verii, caci o data cu toamna tot ei te imbiau cu gavoanoasele de dulceturi din nuca verde, prune, gutui si chitra. Si tot la negustorii ambulanti gaseai serbeturile cu aroma orientala, ce incepusera a fi considerate, dupa razboi, nitel cam demodate.
Obiceiul acesta al prepararii dulceturilor – ca si a altor minuni dulci – l-au preluat apoi, de la cofetarii ambulanti, maestrii cofetari din marile localuri ale Bucurestilor. Citește mai mult
Peste 20 de pâraie şi mici râuri formează în Piatra Craiului, unul dintre cele mai spectaculoase complexuri de chei din România şi poate chiar din Europa. 30 de kilometri de „canioane” au fost săpate de afluenţii Dâmboviţei în calcarul format în perioada jurasicului. Între acestea, defileul Dâmbovicioarei este cu siguranţă fabulos.
În pereţii verticali, apa, vântul, timpul, toate au modelat turnuri, ziduri, creneluri… o adevărată cetate de piatră, care apără, ascunse în inima calcarului, zeci de peşteri. Peşteri care sunt bântuite de fantoma haiducilor din legende. Într-o călătorie iniţiatică spre Peştera Dâmbovicioarei am făcut şi noi popas la un han. Începuse să fulguiască şi aveam nevoie de adăpost. Citește mai mult
Bucureşti, 12 Decembrie 2013. Consumatorii Paul sunt invitaţi să descopere o nouă gamă de produse, lansată sub numele Un Éclair de dessert. Noile eclere Paul sunt disponibile acum în toate brutăriile. Gama conţine patru arome unice, preparate după reţete special create pentru Paul: ecler cu afine, ecler cu fistic şi zmeură, ecler cu nucă de cocos şi ecler cu nuci Pecan.
„Un Éclair de dessert este o colecție de eclere fructate, vibrante și savuroase, potrivită atât pentru momentele în care vrei să te răsfeți cu ceva bun, cât și pentru o întâlnire cu prietenii, o pauză la birou sau o petrecere în familie” Citește mai mult
Puiul Célestine este o reţetă lyoneză, care are la bază carnea de pui, sotată în unt, cu şampinioane şi roşii, flambată în coniac şi vin alb şi asezonată cu usturoi şi pătrunjel. Povestea acestei reţete este însă şi mai apetisantă.
Bucătarul îndrăgostit. Aşa s-ar putea numi o piesă de teatru care ar avea în centrul ei povestea de iubire a bucătarului-şef de la restaurantul „Café du Cercle” din Lyon, la începutul deceniului şapte al veacului al XIX-lea.
Jacques Rousselot, pe care jurnalistul şi scriitorul francez Lucien Tendret îl numea „un sosier de geniu”, a creat un preparat culinar care astăzi se află în cartea de aur a gastronomiei franceze. A „inventat” un fel de mâncare de dragul unei femei. Citește mai mult
