Poetul despre poeți – Gellu Naum, Cărțile cu Apolodor

In memoriam Gellu Naum. (n. 1 august 1915, București, România – d. 29 septembrie 2001, București, România).

În 2006, un pinguin imperial primea Oscarul, cel mai râvnit trofeu al lumii de celuloid. Filmul documentar „Marșul pinguinilor” al lui Luc Jaquet, produs împreună cu National Geographic și beneficiind, în versiunea în limba engleză, de vocea inconfundabilă a lui Morgan Freeman, a câștigat sufragiile juriului Academiei de Film și admirația planetei. În același an, un alt pinguin avea să împartă felia de celebritate cu Imperialul lui Jaquet. Era Mumble, pinguinul dansator din filmul de animație „Happy Feet” (picioarele fericite), imaginat de George Miler.

Doi ani mai târziu, patru flăcăi vioi și curioși, cu o energie debordantă aveau să ne ajute să conturăm imaginea „urbană” a pinguinului. Departe de mediul lor natural, cei patru „Pinguini din Madagascar” iau cu asalt New Yorkul, metropola care nu doarme niciodată, și pornesc în căutarea aventurii. Și încă mai e loc pentru pinguini…

De Sânziene, o să aflăm că pinguinii pot să ajungă la fiecare dintre noi prin poștă. Cel puțin asta i s-a întâmplat americanului liniștit, interpretat de Jim Carrey, a cărui viață este dată brusc peste cap în filmul „Mr. Popper și pinguinii. După cum se vede, chiar dacă în lumea reală nu prea dăm noi nas în nas cu pinguinii, în lumea de celuloid, de la o vreme încoace, are loc o adevărată invazie. De care însă noi, românii, nu avem deloc a ne teme. Și asta pentru că, încă de mici, de la grădiniță, de-o jumătate de secol încoace, pinguinul este cel mai bun prieten al românilor.

Și așa am să ajung, dând fila, la pretextul rubricii de față. Poezia. De data aceasta, poezia unui pinguin pe nume… Apolodor. Noi românii, avem obiceiul să ne considerăm precursorii multor curente și teme culturale – uneori pe bună dreptate, dacă ne gândim de exemplu la avangardism, a cărui „coadă” – în paranteză fie spus – a prins-o și părintele lui Apolodor, Gellu Naum.  Dar în povestea asta cu pinguinii încă nu ne-am bătut cu pumnul în piept că noi suntem primii care le-am dat statut de vedetă. Poate a venit vremea să o facem și vom începe campania chiar de aici, de la microfonul Radio România Internațional.

Așa departe cum suntem noi de cele două poluri, de Madagascar și de Labrador, suntem cei dintâi care i-am îndrăgit pe pinguini. Gândiți-vă doar că prima carte cu Apolodor, poetul Gellu Naum a scris-o în 1959. Pe cea de a doua în 1964. Au urmat edițiile din 1979 și 1988. Trei decenii în care Apolodor nu a îmbătrânit nici cu o secundă, rămânând de-a pururi prietenul copiilor. Gellu Naum a pătruns în mintea pinguinului călător, pe nume Apolodor, și ne-a transmis gândurile lui sub formă poezie. Iar doi ilustratori de mare talent – Perahim și Nobilescu – i-au desenat chipul, așa că astăzi nu e român, cu vârsta între 5 și 65 de ani care să nu știe cum arată Apolodor.

Unul dintre criticii săi l-a numit pe Gellu Naum „un Homer al literaturii pentru copii”… Poate asta să se fi datorat uluitorului său har de povestitor, de inițiator de aventuri, de creator de situații surprinzătoare, dar în ordinea firii universului în interiorul căruia personajul său principal se mișcă. Apolodor, în ciuda numelui său latin, e mai degrabă un Ulysse plecat spre portul lui din Ithaca (identificat, de data aceasta, cu peninsula nord-americană Labrador sau Terra-Nova), iar călătoria lui – care începe sub cupola circului din București – este, în felul ei, o „mică odisee”, presărată cu tot felul de peripeții.

Comparațiile ar trebui însă oprite aici, pentru că ritmul alert al cronicii versificate a lui Gellu Naum ne îndepărtează de opera homerică, rămânând vii în amintire întâmplările povestite cu haz și pretextele lirice excelent folosite pentru a ilustra învățăminte și norme de conduită. Eposul apolodorian, spre deosebire de cel homeric, este unul de un didacticism ascuns în coaja naivă a poeziei pentru copii, universul animalier înfățișat de Naum căpătând trăsăturile distincte ale universului uman.

Nu vreau să pornesc aici un comentariu critic clasic. Aș vrea doar să mai fac o remarcă, asupra unui tip de frondă pe care mulți l-au trecut repede cu vederea. Ca și în cazul Anei Blandiana, autoarea unei cărți aparent scrisă pentru copii, în care un personaj din lumea animalelor, Motanul Arpagic, spune voalat adevărurile lumii de dinainte de 1989, Gellu Naum transmite, prin cărțile cu și despre Apolodor mesaje subliminale.

„Grăsuț, curat, atrăgător/ în fracul lui strălucitor”, pinguinul – care „pe gheața unui răcitor/ trăia voios și zâmbitor” – e bântuit de dorința de a evada din această lume, pentru a pleca înspre locul de baștină. „Sunt foarte trist! Mi-e dor, mi-e dor/ De frații mei din Labrador/ O, de-aș putea un ceas măcar/ Să stau cu ei pe un ghețar”… Îndemnul de a pleca spre peninsula Labrador – situată dincolo de Ocean, în „lumea liberă” – devine, subliminal, un îndemn la plecarea din țară.

Cum va fi trecut, în epocă, prin furcile caudine ale cenzurii acest mesaj? Ne e greu să explicăm astăzi. Poate faptul că Apolodor se întoarce la circ, mistuit de dorul prietenilor lui din București, să-i fi păcălit pe cenzori. Așa cum, la început, i-a păcălit și nevinovatul Arpagic al Anei Blandiana. E drept însă că alte interpretări văd pendularea lui Apolodor între București și Labrador drept o simplă pendulare între citadin și rural, iar reîntoarcerea pinguinului la circ era privită ca o victorie (în conștiința omului de rând) a lumii urbanizate, asupra celei rămasă într-o ingenuă… înapoiere. Dincolo însă de aceste elemente care depășesc înțelegerea copilului și se adresează minții mature, Apolodor se pare că i-a cucerit pentru multă vreme de-acum înainte pe cei mici, și nu doar la noi, ci, tot de câteva decenii, și pe cei din alte părți ale lumii, Cărțile cu Apolodor fiind traduse în nu mai puțin de douăzeci de limbi. Să le fi citit și Luc Jaquet ori George Miller? Cu pasiunea noastră pentru protocronism, aș fi tentată să răspund: da.

Text difuzat la Radio România Internațional, rubrica „Poetul despre poeți”, miercuri, 1 august 2012.