A vrut să joace Hamlet din orgoliu. Și a fost cel mai bun! 30 de rechemări la rampă…

In prima zi a anului 1912, directorul Teatrului National din Bucuresti, Ion C. Bacalbasa, s-a pomenit in biroul sau cu actorul Aristide Demetriade (1872-1930), societar al teatrului, care i-a pus dinainte demisia sa. Cum si-a motivat gestul temperamentalul actor aflam dintr-o pagina a revistei “Rampa”: “Am cerut sa joc si eu pe Hamlet alaturi de ceilalti doi (C. Nottara si Tony Bulandra – n.n.), indiferent daca voi juca intaiul, al doilea sau al treilea (…). Am fost insa refuzat. Atunci mi-am dat demisia pe ziua de 1 ianuarie 1912 si am avut grija sa o inregistrez ca sa nu poata fi data uitarii…”.

Citește mai mult

Ileana Costea: „ÎMPREUNĂ” cu și despre Ana Blandiana în literatură și film

Început de aprilie, cu vești de departe, despre… oameni de aproape. Ne plângeam într-o vreme de globalizare și țesătura tot mai deasă a „pânzei” internetului, dar cât de bine prinde azi comunităților și prieteniilor de tot felul – inclusiv celor afectiv-culturale, cum este cea dintre noi, Simona & Valentin Țigău, și Ileana Costea, profesor emerit la California State University, Northridge! Ne-am văzut relativ puțin, demult – țin minte vagonul trenului care ne ducea la malul mării, pentru o întâlnire a românilor din diasporă (eu scriam atunci pentru Jurnalul Național) -, dar comunicarea nu a încetat niciodată, deși au trecut de atunci, să tot fie, vreo 14 ori 15 ani. Uneori, primesc doar fotografii și câteva cuvinte despre peisaje și oameni – îmi amintesc de imaginile cu dealurile înflorite ale Californiei, în momentele lor de grație… -; alteori, Ileana Costea îmi trimite articole despre evenimente culturale pe care le-a animat/ le animează, cu spiritul ei mereu generos! Așa cum este și acest text despre o întâlnire, în rețeaua cea atotcuprinzătoare a unei prietenii literare/ spirituale/ de suflet, cu poeta Ana Blandiana.

Ileana Costea: „ÎMPREUNĂ” cu și despre Ana Blandiana în literatură și film

Citește mai mult

Prinţul Tom şi steaua Altair

Stele gemene… Aşa-i zăresc, prin perdeaua subţire a ceţurilor ce, din când în când, îi învăluie pe cei doi poeţi români care, printr-o stranie coincidenţă, şi-au legat posteritatea de aceeaşi dată din calendar: 31 martie.

Înainte însă de a explica rolul pe care îl joacă această zi, în memoria mea afectivă, să desluşim, pe scurt, cine e poetul căruia marele Nichita i se adresa cu apelativul „Tom. Prinţul Tom”. Gheorghe Tomozei s-a născut pe 29 aprilie 1936, la Bucureşti, dintr-o mamă argeşeană. E şi motivul pentru care s-a ţinut toată viaţa drept muşcelean şi, probabil, sentimentul reîntoarcerii la o matcă veche trebuie să-l fi năpădit atunci când a (fost) ales să conducă, în tinereţe, la Piteşti, revista culturală „Argeş”. A fost prieten cu doi titani ai liricii româneşti – Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu – dedicându-şi o bună parte din viaţă memoriei lor, după ce aceştia, la timpuri şi la vârste diferite, s-au petrecut dintre noi. Tot aşa cum s-a dedicat memoriei lui Eminescu. A scris atât de multe cărţi încât nici nu ştiu cum aş putea să le enumăr. Poate, doar, să-i marchez debutul, în 1957, cu „Pasărea albastră”, cu vizibile influenţe din Labiş şi Pilatt.

Citește mai mult

Dimitrie Stelaru – Vagabondul celest

Cu o biografie unică între poeţii literaturii române, nomad şi boem, structurat spiritual după modelul lui Alan Edgar Poe, pendulând între beţii şi evocări de îngeri, între insalubru şi estetic sublim, Dimitrie Stelaru este unul dintre acei poeţi pentru care cămăşile de forţă ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre întredeschise. El este „cel din stele”, „stelarul”, rătăcitorul, un „sburător” liric, care sărută, cu buze vinete, Poezia.
Citește mai mult

In memoriam Nicolae Dabija: Poetul care stă de strajă Limbii Române

Aripa sub cămașă a lui Nicolae Dabija, una dintre primele cărți de poezie basarabene tipărită cu grafie latină, în 1989, este și cel dintâi volum liric venind din arealul (încă) sovietic (atunci) pe care l-am citit. Printr-o fericită întâmplare, l-am primit cu autograf chiar de la autor, la scurtă vreme după ce podurile de flori de peste Prut readuseseră frații în brațele fraților. Citește mai mult

Nichita Danilov – sacru şi impur

Despre poezia lui Nichita Danilov – mai ales despre cărţile lui de început – s-a vorbit nu de puţine ori în asociere cu ritmurile baroce ale muzicii sau cu frescele religioase ale sfârşitului de ev mediu.

Corurile din cartea sa de debut, Fântâni carteziene, publicată în 1980, propun un poet optzecist copt deja, care promite să dea peste cap canoanele lirice fixate de poeţii afirmaţi imediat după război. E şi motivul pentru care clamează iertarea, într-un crescendo modulat, demn de alte veacuri: „Îngenuncheaţi în amurg/ să privim dincolo/ de spaima ochilor noştri/ dincolo./ / Dincolo dincolo/ ce este dincolo?/ să cerem iertare/ iertare iertare/ trupului nostru/ de dincolo”.

Citește mai mult

Nora Iuga: „Poezia trebuie să trăiască până la sfârșitul lumii”

Poezia nu are vârstă, dar are un dram de nebunie. N-am spus-o eu, ci Nora Iuga, poeta născută în 4 ianuarie 1921 (acum exact nouă decenii), mărturiseşte că pentru poezie, ca şi pentru dragoste, nu a avut niciodată un ritual anume.
Biografia Norei Iuga – poetă, romancieră şi o excelentă traducătoare din limbile germană şi suedeză – este atât de bogată încât nu poate fi rezumată în câteva minute.

Foto: Javicisro – CC BY 3.0

Citește mai mult

O feminitate aparte, strunindu-şi bine senzualitatea, un eros cu adresă

Ion Murgeanu: EXCELSIOR. Medalioane literare. Eseuri culturale, 2009. Cronică la volumul Toamnă în Casiopeea, Simona Nicoleta Lazăr, Editura Ager, 2004.

Un discontinuu epitalam, în registru genuin romantic, dar nimic retro, este cea de a patra carte de versuri a Simonei Nicoleta Lazăr – poetă care a strâns până acum şi un paner de premii pentru poezie, la diferite concursuri şi festivaluri regionale şi naţionale, “pentru ea şi uneori şi pentru alţii”, cum de altfel, blânda şi totuşi apriga moldoveancă (n. Bacău, 1968) ştie puncta, când vine vorba să se “disculpe” de starea ei generală de binevolenţă. Micuţă, dar nu şi îndeajuns de “negricioasă” ca să semene în totul cu biblica mireasă a regelui Solomon din Cântarea Cântărilor, ochii ei probabil căprui, ard doruri învăluite cu grijă pentru profani, dar prea la vedere în poezia sa, pentru cunoscători. Citește mai mult

Otilia Cazimir şi “diluviul lent de arome”

Otilia Cazimir  – pe numele său adevărat Alexandra Gavrilescu – s-a impus foarte de tânără în literatura română, obţinând, la numai 33 de ani, prestigiosul Premiu al Academiei Române. Chiar dacă George Călinescu o aşază în lista poeţilor minori (ca şi a poeţilor preocupaţi de lucrurile mici), contemporanii au apreciat-o, iar prezenţa ei în cercurile literare ieşene era întotdeauna plăcută. Cât despre pseudonimul ce i-a asigurat posteritatea – pseudonim ce i-a fost ales chiar de bunii săi prieteni şi mentori Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu –, poeta mărturisea: “Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. Citește mai mult