Stele gemene… Aşa-i zăresc, prin perdeaua subţire a ceţurilor ce, din când în când, îi învăluie pe cei doi poeţi români care, printr-o stranie coincidenţă, şi-au legat posteritatea de aceeaşi dată din calendar: 31 martie.

Înainte însă de a explica rolul pe care îl joacă această zi, în memoria mea afectivă, să desluşim, pe scurt, cine e poetul căruia marele Nichita i se adresa cu apelativul „Tom. Prinţul Tom”. Gheorghe Tomozei s-a născut pe 29 aprilie 1936, la Bucureşti, dintr-o mamă argeşeană. E şi motivul pentru care s-a ţinut toată viaţa drept muşcelean şi, probabil, sentimentul reîntoarcerii la o matcă veche trebuie să-l fi năpădit atunci când a (fost) ales să conducă, în tinereţe, la Piteşti, revista culturală „Argeş”. A fost prieten cu doi titani ai liricii româneşti – Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu – dedicându-şi o bună parte din viaţă memoriei lor, după ce aceştia, la timpuri şi la vârste diferite, s-au petrecut dintre noi. Tot aşa cum s-a dedicat memoriei lui Eminescu. A scris atât de multe cărţi încât nici nu ştiu cum aş putea să le enumăr. Poate, doar, să-i marchez debutul, în 1957, cu „Pasărea albastră”, cu vizibile influenţe din Labiş şi Pilatt.

A fost un poet al iubirii, de un sentimentalism uneori desuet, alteori de un erotism flagrant, aşezat însă în pagină cu inteligenţa calofilului, pentru care jocurile seducţiei respectă reguli, iar războaiele iubirii au mai multe armistiţii decât bătălii decisive. „Îşi pieptănau părul cu alge şi noaptea făceau focul într-un ceasornic, / într-o casă cu pereţi de apă. / Bărbatul se îmbăta adesea cu farul / din insula cu sepii, fără ca paznicul / să bage de seamă. / Femeia din ancoră / uitase să se mai grăbească, / uitase să ierte, nu mai putea pedepsi / şi nu punea întrebări./ Totul era întreg. Nici o răsturnare / nu mai părea nefirească / acolo unde dragostea se cheltuia fără mărturisiri”.

Spuneam că o zi de 31 martie îi leagă pe cei doi poeţi. Dar înainte de ea a fost un decembrie, 13. Era în 1983, când Nichita scobora pe o scară de mătase în moarte. La câteva zile după dispariţia poetului, Gheorghe Tomozei tipărea o broşură de câteva pagini, numai, cu o scurtă biografie, imagini neştiute şi poeme nepublicate până în acea iarnă friguroasă. Atunci m-am întâlnit prima dată cu Nichita, datorită lui Tom, nu prin poeziile impuse de programa şcolară, ci prin ineditele publicat în acel context. Recit şi azi, câteva versuri dintr-o poezie dedicată de Nichita lui Gheorghe Tomozei. Este o poezie despre ruinile cetăţii Histria, despre efemeritate, despre ceea ce rămâne după fiecare dintre noi, după ce ne-am stins. Scria Nichita: „Sunt câteva resturi de coloane greceşti… / În ieftinătatea lor, / poate / nu au stârnit posesiune şi distrugere. / De aceea au rămas, / cât au mai rămas. / Coloanele, presimt, / ar trebui făcute dintr-o piatră mai fără de valoare, / încă. / Şi mă gândesc la cuvinte, Tom. / Ele nu sunt multe, / par numai. / Ele sunt unul singur, / unic şi ireversibil. / Da?” Să fi fost această o piatră pentru templul poeziei?

După zece ani, când l-am cunoscut pe Gheorghe Tomozei, i-am mărturisit că din ziua aceea, de când am citit versurile din mica broşură, ani de zile am copiat în caiete de dictando toate cărţile lui Nichita. Şi nici până astăzi n-am să ştiu dacă m-am molipsit de poezie de la Nichita sau de la Prinţul Tom, cel despre care întâiul scria numindu-l „creator de paradisuri visătoare”, „tradiţional până la mit şi în acelaşi timp modern până la ultima inflexiune subtilă a limbii”. Or, mai pe scurt, Altair, omul-stea care răvăşeşte poezia. „Sunt sângele mişcării. Focul tânăr / cu ochii arşi de fum, de flăcări nins; / dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr / arcade de scântei şi îngenunchi / şi pentru-o clipă numai, pare-nvins, / electricul meu trunchi…”

Aşa l-am cunoscut pe Tomozei. Strălucitor, arzând ca focul şi acceptându-şi vremelnica veşnicie pe pământ.

Într-o dumineaţă de martie, 31, în 1997, l-am auzit pe Tomozei vorbind la televizor despre Nichita, cel născut într-un alt martie 31, în 1933. Curând: ecranul s-a înnegrit şi apoi a început să curgă mesajul despre moartea Prinţului Tom.

Dar oare să fi murit poetul? „Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă, / a dăruirii linişte / străină de adevărata moarte. / … Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză / devin, în spaţii, steaua Altaïr / şi-ard mai departe, mai departe, mai departe!…”

Două stele pe-o margine de Univers: Nichita şi Tomozei.