Marcel Guguianu, „ucenic la Dumnezeu”

Fusesem avertizaţi: Aveţi grijă când intraţi să nu vă fure minţile „ielele lui Guguianu”! Zeci de torsuri feminine, în marmură şi bronz, himere armonizând universurile! Sculpturile lui Marcel Guguianu au năvălit spre noi, învăluindu-ne în dansuri şi şoapte… Din Bucureştiul torid nimerisem într-o legendă. Legenda continuă, numită arta lui Marcel Guguianu. Era miezul verii 2007, maestrul urma să împlinească a doua zi, pe 85 de ani… Citește mai mult

Două RECLAME pentru PARADIS
Două, da, pentru că cea dintâi a scris-o însuși Caragiale, oaspete din ce în ce mai des al Sinaiei, în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea – pe când ședea în gazdă la „vilele Gentilini” de pe strada care se numește azi Avram Iancu. Vilele (la numerele 28 și 32, azi) se aflau vizavi de una dintre casele construite de un alt italian, A.G. Venturini (dar despre asta e de scris altădată… să ne amintim doar de Rică Venturiano din „Noaptea Furtunoasă” și de faptul că, chiar și după plecarea în Germania, familia ținea legătura cu „madam Venturini”, soția dezvoltatorului imobiliar A.G. Venturini).

Citește mai mult

O croazieră pe pachebotul „Sinaia”
Reclama publicată de ziarul Le Populaire : journal-revue hebdomadaire de propagande socialiste et internationaliste, în 28 iunie 1937, mi-a stârnit interesul pentru a căuta și alte informații cu privire la… Pachebotul „Sinaia”. Le Populaire anunța o croazieră de 9 zile în Mediterana (1-9 august), pentru un preț care pornea de la 810 franci (preț convenabil și clasei muncitoare, dacă luăm în calcul faptul că se anunța ca „Grande Croisiere Populaire”).

Citește mai mult

A vrut să joace Hamlet din orgoliu. Și a fost cel mai bun! 30 de rechemări la rampă…

In prima zi a anului 1912, directorul Teatrului National din Bucuresti, Ion C. Bacalbasa, s-a pomenit in biroul sau cu actorul Aristide Demetriade (1872-1930), societar al teatrului, care i-a pus dinainte demisia sa. Cum si-a motivat gestul temperamentalul actor aflam dintr-o pagina a revistei “Rampa”: “Am cerut sa joc si eu pe Hamlet alaturi de ceilalti doi (C. Nottara si Tony Bulandra – n.n.), indiferent daca voi juca intaiul, al doilea sau al treilea (…). Am fost insa refuzat. Atunci mi-am dat demisia pe ziua de 1 ianuarie 1912 si am avut grija sa o inregistrez ca sa nu poata fi data uitarii…”.

Citește mai mult

Ileana Costea: „ÎMPREUNĂ” cu și despre Ana Blandiana în literatură și film

Început de aprilie, cu vești de departe, despre… oameni de aproape. Ne plângeam într-o vreme de globalizare și țesătura tot mai deasă a „pânzei” internetului, dar cât de bine prinde azi comunităților și prieteniilor de tot felul – inclusiv celor afectiv-culturale, cum este cea dintre noi, Simona & Valentin Țigău, și Ileana Costea, profesor emerit la California State University, Northridge! Ne-am văzut relativ puțin, demult – țin minte vagonul trenului care ne ducea la malul mării, pentru o întâlnire a românilor din diasporă (eu scriam atunci pentru Jurnalul Național) -, dar comunicarea nu a încetat niciodată, deși au trecut de atunci, să tot fie, vreo 14 ori 15 ani. Uneori, primesc doar fotografii și câteva cuvinte despre peisaje și oameni – îmi amintesc de imaginile cu dealurile înflorite ale Californiei, în momentele lor de grație… -; alteori, Ileana Costea îmi trimite articole despre evenimente culturale pe care le-a animat/ le animează, cu spiritul ei mereu generos! Așa cum este și acest text despre o întâlnire, în rețeaua cea atotcuprinzătoare a unei prietenii literare/ spirituale/ de suflet, cu poeta Ana Blandiana.

Ileana Costea: „ÎMPREUNĂ” cu și despre Ana Blandiana în literatură și film

Citește mai mult

Prinţul Tom şi steaua Altair

Stele gemene… Aşa-i zăresc, prin perdeaua subţire a ceţurilor ce, din când în când, îi învăluie pe cei doi poeţi români care, printr-o stranie coincidenţă, şi-au legat posteritatea de aceeaşi dată din calendar: 31 martie.

Înainte însă de a explica rolul pe care îl joacă această zi, în memoria mea afectivă, să desluşim, pe scurt, cine e poetul căruia marele Nichita i se adresa cu apelativul „Tom. Prinţul Tom”. Gheorghe Tomozei s-a născut pe 29 aprilie 1936, la Bucureşti, dintr-o mamă argeşeană. E şi motivul pentru care s-a ţinut toată viaţa drept muşcelean şi, probabil, sentimentul reîntoarcerii la o matcă veche trebuie să-l fi năpădit atunci când a (fost) ales să conducă, în tinereţe, la Piteşti, revista culturală „Argeş”. A fost prieten cu doi titani ai liricii româneşti – Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu – dedicându-şi o bună parte din viaţă memoriei lor, după ce aceştia, la timpuri şi la vârste diferite, s-au petrecut dintre noi. Tot aşa cum s-a dedicat memoriei lui Eminescu. A scris atât de multe cărţi încât nici nu ştiu cum aş putea să le enumăr. Poate, doar, să-i marchez debutul, în 1957, cu „Pasărea albastră”, cu vizibile influenţe din Labiş şi Pilatt.

Citește mai mult

Dimitrie Stelaru – Vagabondul celest

Cu o biografie unică între poeţii literaturii române, nomad şi boem, structurat spiritual după modelul lui Alan Edgar Poe, pendulând între beţii şi evocări de îngeri, între insalubru şi estetic sublim, Dimitrie Stelaru este unul dintre acei poeţi pentru care cămăşile de forţă ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre întredeschise. El este „cel din stele”, „stelarul”, rătăcitorul, un „sburător” liric, care sărută, cu buze vinete, Poezia.
Citește mai mult

In memoriam Nicolae Dabija: Poetul care stă de strajă Limbii Române

Aripa sub cămașă a lui Nicolae Dabija, una dintre primele cărți de poezie basarabene tipărită cu grafie latină, în 1989, este și cel dintâi volum liric venind din arealul (încă) sovietic (atunci) pe care l-am citit. Printr-o fericită întâmplare, l-am primit cu autograf chiar de la autor, la scurtă vreme după ce podurile de flori de peste Prut readuseseră frații în brațele fraților. Citește mai mult

Nichita Danilov – sacru şi impur

Despre poezia lui Nichita Danilov – mai ales despre cărţile lui de început – s-a vorbit nu de puţine ori în asociere cu ritmurile baroce ale muzicii sau cu frescele religioase ale sfârşitului de ev mediu.

Corurile din cartea sa de debut, Fântâni carteziene, publicată în 1980, propun un poet optzecist copt deja, care promite să dea peste cap canoanele lirice fixate de poeţii afirmaţi imediat după război. E şi motivul pentru care clamează iertarea, într-un crescendo modulat, demn de alte veacuri: „Îngenuncheaţi în amurg/ să privim dincolo/ de spaima ochilor noştri/ dincolo./ / Dincolo dincolo/ ce este dincolo?/ să cerem iertare/ iertare iertare/ trupului nostru/ de dincolo”.

Citește mai mult