Prinţul Tom şi steaua Altair
Stele gemene… Aşa-i zăresc, prin perdeaua subţire a ceţurilor ce, din când în când, îi învăluie pe cei doi poeţi români care, printr-o stranie coincidenţă, şi-au legat posteritatea de aceeaşi dată din calendar: 31 martie.
Înainte însă de a explica rolul pe care îl joacă această zi, în memoria mea afectivă, să desluşim, pe scurt, cine e poetul căruia marele Nichita i se adresa cu apelativul „Tom. Prinţul Tom”. Gheorghe Tomozei s-a născut pe 29 aprilie 1936, la Bucureşti, dintr-o mamă argeşeană. E şi motivul pentru care s-a ţinut toată viaţa drept muşcelean şi, probabil, sentimentul reîntoarcerii la o matcă veche trebuie să-l fi năpădit atunci când a (fost) ales să conducă, în tinereţe, la Piteşti, revista culturală „Argeş”. A fost prieten cu doi titani ai liricii româneşti – Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu – dedicându-şi o bună parte din viaţă memoriei lor, după ce aceştia, la timpuri şi la vârste diferite, s-au petrecut dintre noi. Tot aşa cum s-a dedicat memoriei lui Eminescu. A scris atât de multe cărţi încât nici nu ştiu cum aş putea să le enumăr. Poate, doar, să-i marchez debutul, în 1957, cu „Pasărea albastră”, cu vizibile influenţe din Labiş şi Pilatt.
Cu o biografie unică între poeţii literaturii române, nomad şi boem, structurat spiritual după modelul lui Alan Edgar Poe, pendulând între beţii şi evocări de îngeri, între insalubru şi estetic sublim, Dimitrie Stelaru este unul dintre acei poeţi pentru care cămăşile de forţă ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre întredeschise. El este „cel din stele”, „stelarul”, rătăcitorul, un „sburător” liric, care sărută, cu buze vinete, Poezia.
Cernica, noiembrie 2004. Stăm pe cerdac așteptând venirea Monahului Ignatie Grecu. La Cernica, lumina e blândă, ca o apă de aur, și – nu știu cum, poate pentru că suntem după slujba de duminică și ultimele ceasuri le-am petrecut în biserică, ascultând cântările bizantine – pare că e și mai cald aici, între zidurile mănăstirii, decât dincolo de poartă, unde gerul a început să muște. Dintre șirurile de credincioși, unul dintre călugări se desprinde, înaintând cu pasul iute spre noi. Chipul atât de tânăr, cu același zâmbet senin pe care îl știu de ani în șir, îmi stârnește, ca de fiecare dată, o scurtă uimire: da, peste Monahul Ignatie – Iordan Grecu pe numele de mirean, cândva, când era profesor într-una dintre școlile de prin preajma Bucureștilor – anii curg fără să lase urme.
Rod. Rodire. Rodnic. A rodi. Roditor. Nu cred să existe familie de cuvinte în limba română care să i se fi potrivit mai bine poetului Cezar Ivănescu, cel care, de la Nichita Stănescu încoace, a fost întruchiparea apostolului Poeziei. Sau a boemului absolut, adânc, puternic, atins de aripa geniului. 
Otilia Cazimir – pe numele său adevărat Alexandra Gavrilescu – s-a impus foarte de tânără în literatura română, obţinând, la numai 33 de ani, prestigiosul Premiu al Academiei Române. Chiar dacă George Călinescu o aşază în lista poeţilor minori (ca şi a poeţilor preocupaţi de lucrurile mici), contemporanii au apreciat-o, iar prezenţa ei în cercurile literare ieşene era întotdeauna plăcută. Cât despre pseudonimul ce i-a asigurat posteritatea – pseudonim ce i-a fost ales chiar de bunii săi prieteni şi mentori Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu –, poeta mărturisea: “Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. 
E crainicul şi paznicul semnelor. Al semnelor Iubirii. Al semnelor Poeziei. Se numeşte Radu Cârneci şi fără el poezia de dragoste a lumii ar fi fost mai săracă.