Despre poezie și cei șapte sâmburi de rodie. La mulți ani, părinte Ignatie Grecu!

Cernica, noiembrie 2004. Stăm pe cerdac așteptând venirea Monahului Ignatie Grecu. La Cernica, lumina e blândă, ca o apă de aur, și – nu știu cum, poate pentru că suntem după slujba de duminică și ultimele ceasuri le-am petrecut în biserică, ascultând cântările bizantine – pare că e și mai cald aici, între zidurile mănăstirii, decât dincolo de poartă, unde gerul a început să muște. Dintre șirurile de credincioși, unul dintre călugări se desprinde, înaintând cu pasul iute spre noi. Chipul atât de tânăr, cu același zâmbet senin pe care îl știu de ani în șir, îmi stârnește, ca de fiecare dată, o scurtă uimire: da, peste Monahul Ignatie – Iordan Grecu pe numele de mirean, cândva, când era profesor într-una dintre școlile de prin preajma Bucureștilor – anii curg fără să lase urme.

„Am aproape 20 de ani de călugărie și mi-am dat seama că trebuie să mă mulțumesc cu puțin. Acest lucru îți aduce pace și liniște”, ne spune imediat ce intrăm în încăperea din față a chiliei unde își citește cărțile – cărțile de rugăciune, dar și cele de literatură ori de filosofie, căci părintele are o neistovită dorință de a citi și de a cunoaște – și locul unde, bănuim noi, își scrie cărțile de poezie.

POEZIE. „Există poezie în mesajul biblic?” „Există peste tot. Trebuie doar să avem ochi să o vedem. Biblia e un poem uriaș. Când deschid Sfânta Scriptură eu am impresia că intru într-o grădină și merg pe o pajiște pe care a trecut Dumnezeu și a rămas numai o adiere în urma Lui. Acea adiere și acea urma o văd eu… Se spune că Adam, când a fost izgonit din Rai a plâns o sută de ani, nu pentru că a fost izgonit, ci pentru că își amintea de Rai. E nostalgia originilor. În Rai eu cred că ești mereu ca un tânăr îndrăgostit, căruia nu-i trebuie nimic, nici mâncare, nici…”

RAIUL. Un post fără altă motivație decât starea de bine, indusă de „domicilierea” în Rai. Dar, vorbind despre posturi, care sunt profunzimile postului, în mănăstire? „Noi, cei ce stăm în mănăstire, ne-am obișnuit cu postul de mâncare. Postul constă în a nu te sătura niciodată. Am observat că în post m-am simțit mai bine decât în zilele în care se mănâncă de dulce. Ne gândim la ceea ce va veni. Noi suntem ca niște soldați care au tot timpul în minte faptul că trebuie să mărșăluiască. Efortul, mătăniile nu înseamnă nimic pentru noi. Important e să fim mai buni, să poți să răspunzi cuiva, în așa fel încât să îl înseninezi”…

GRIJILE. Mănăstirea aduce o altfel de înțelegere a vieții. Totuși nu e de acord cu înțelegerea „vieții materiale” ca o „închisoare”. „Nu viața, ci grijile vieții te tulbură. Viața nu e grea, e frumoasă, dar grijile o fac să semene cu o închisoare. Iar paradoxul e acesta: trebuie să te mulțumești cu puțin, ca să te poți bucura de viață. Când vrei să obții mult, apar grijile. Grijile sunt cețurile născute în inima omului, iar menirea noastră, aici, în mănăstire, e să dezvoltăm acea lumină care să disipeze ceața.”

GUTUILE. Îmi rotesc privirea prin chilia Monahului Ignatie. Chipuri multiplicate ale lui Eminescu. Luceferi străbătând chaosuri. Un Iisus răstignit. Xerocopie a celebrului tablou al lui Dali. Un tablou cu rodii. O gutuie. „Pentru mine, cele mai frumoase fructe sunt gutuile. Pentru că gutuiul este ultimul dintre arborii care își dezbracă frunza. Gutuile sunt așa de mari și au o culoare așa de nefirească! Strălucesc!… Parca ar fi lumină înmagazinată într-un fruct!” Se oprește o clipă, privind bulgărele acela de aur care începe parcă să pulseze. Văd și eu gutuia luminând încăperea. Da, e mai multă lumină, de parcă nu așteptase decât rostirea acestui adevăr pentru a străluci. „Și gutuiul, gutuiul este un pom smerit. Nu e un copac înalt, bărbătos, ci unul contorsionat. Dar, pentru mine, e un copac ales. Arborele acesta ce seamănă cu un călugăr îngenuncheat are cel mai parfumat dintre fructe. Știți, gutuia nu se mănâncă decât după prima zăpadă. La țară, se pune în ferești și luminează camera. Sfințește locul. Ca și floarea de tei…” Și când spune „floarea de tei”, ochii i se îndreaptă aproape fără vrere spre chipul luminat al lui Eminescu…

Gestul acesta ultim îmi aduce aminte de cartea de versuri pe care Monahul Ignatie Grecu a publicat-o chiar în acest an, o surprinzătoare poezie de dragoste – dragoste de Dumnezeu, dragoste de semeni, dragoste de lumină. Cărții îi spune „Sipetul de taină”. Îmi spun că un „sipet de taină” e dragostea însăși:

„S-ar părea că i s-a pierdut
urma. Și
că bine ar fi să fie găsit.
Eu cred că
nici nu mai e nevoie.

Pentru că tot
ce s-a scris de atunci și până
acum
și ce se va mai scrie este
conținut
în cel de-al doilea tainic
sipet”

„În Biserica noastră, în fiecare zi este Răstignirea Mântuitorului. Crucea este încununarea patimilor, ridicarea la cel mai înalt punct al pătimirii”
Ignatie Grecu

RODIA ȘI CEI ȘAPTE SÂMBURI

„Seva din rodii, care e puțin acrișoară și dulce, răcorește cerul gurii și apoi, încet-încet, răcorește și sufletul.” Parintele Ignatie ne surprinde privirea lunecând spre tabloul cu rodii de pe perete. „Atât de multe sensuri într-un fruct! Vedeți, acolo sunt 7 sâmburi.”

SUPERBA LECȚIE A SIMPLITĂȚII ȘI A MODESTIEI

„Înțelepciunea pe care am adunat-o o viață întreagă spune doar atât: să fim simpli. Cât mai simpli. Și în vorbă, și în faptă, și în orice. Dar cum se ajunge la simplitate? – veți întreba. Ne naștem cu ea sau o construim? Cred că simplitatea e un dat cu care ne naștem. Crescând însă, complicăm lucrurile. De ce să bem apa dintr-un pahar cu picior, când putem să bem din pumni? Civilizația aduce o notă de complicație vieții. Complicație? Sigur. Și complexitate. E necesară, dar nu în exces.” Și, trecând în alt registru, de la simplitate, complicații și complexitate, Monahul Ignatie Grecu vorbește apoi despre mulțumire. Cum să treci prin viață fără orgoliul de fi prea mulțumit de faptele tale? „Dacă vrei să faci un lucru important, mai întreabă și pe altcineva. Să nu faci nimic numai după capul și după gândul tău, mai întreabă și pe alții, pentru că mulțumirea să nu fie numai a ta…”

O superbă lecție a modestiei.

Text publicat în Jurnalul de bucătărie, 30 noiembrie 2004