A vrut să joace Hamlet din orgoliu. Și a fost cel mai bun! 30 de rechemări la rampă…

In prima zi a anului 1912, directorul Teatrului National din Bucuresti, Ion C. Bacalbasa, s-a pomenit in biroul sau cu actorul Aristide Demetriade (1872-1930), societar al teatrului, care i-a pus dinainte demisia sa. Cum si-a motivat gestul temperamentalul actor aflam dintr-o pagina a revistei “Rampa”: “Am cerut sa joc si eu pe Hamlet alaturi de ceilalti doi (C. Nottara si Tony Bulandra – n.n.), indiferent daca voi juca intaiul, al doilea sau al treilea (…). Am fost insa refuzat. Atunci mi-am dat demisia pe ziua de 1 ianuarie 1912 si am avut grija sa o inregistrez ca sa nu poata fi data uitarii…”.

Citește mai mult

Ileana Costea: „ÎMPREUNĂ” cu și despre Ana Blandiana în literatură și film

Început de aprilie, cu vești de departe, despre… oameni de aproape. Ne plângeam într-o vreme de globalizare și țesătura tot mai deasă a „pânzei” internetului, dar cât de bine prinde azi comunităților și prieteniilor de tot felul – inclusiv celor afectiv-culturale, cum este cea dintre noi, Simona & Valentin Țigău, și Ileana Costea, profesor emerit la California State University, Northridge! Ne-am văzut relativ puțin, demult – țin minte vagonul trenului care ne ducea la malul mării, pentru o întâlnire a românilor din diasporă (eu scriam atunci pentru Jurnalul Național) -, dar comunicarea nu a încetat niciodată, deși au trecut de atunci, să tot fie, vreo 14 ori 15 ani. Uneori, primesc doar fotografii și câteva cuvinte despre peisaje și oameni – îmi amintesc de imaginile cu dealurile înflorite ale Californiei, în momentele lor de grație… -; alteori, Ileana Costea îmi trimite articole despre evenimente culturale pe care le-a animat/ le animează, cu spiritul ei mereu generos! Așa cum este și acest text despre o întâlnire, în rețeaua cea atotcuprinzătoare a unei prietenii literare/ spirituale/ de suflet, cu poeta Ana Blandiana.

Ileana Costea: „ÎMPREUNĂ” cu și despre Ana Blandiana în literatură și film

Citește mai mult

Prinţul Tom şi steaua Altair

Stele gemene… Aşa-i zăresc, prin perdeaua subţire a ceţurilor ce, din când în când, îi învăluie pe cei doi poeţi români care, printr-o stranie coincidenţă, şi-au legat posteritatea de aceeaşi dată din calendar: 31 martie.

Înainte însă de a explica rolul pe care îl joacă această zi, în memoria mea afectivă, să desluşim, pe scurt, cine e poetul căruia marele Nichita i se adresa cu apelativul „Tom. Prinţul Tom”. Gheorghe Tomozei s-a născut pe 29 aprilie 1936, la Bucureşti, dintr-o mamă argeşeană. E şi motivul pentru care s-a ţinut toată viaţa drept muşcelean şi, probabil, sentimentul reîntoarcerii la o matcă veche trebuie să-l fi năpădit atunci când a (fost) ales să conducă, în tinereţe, la Piteşti, revista culturală „Argeş”. A fost prieten cu doi titani ai liricii româneşti – Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu – dedicându-şi o bună parte din viaţă memoriei lor, după ce aceştia, la timpuri şi la vârste diferite, s-au petrecut dintre noi. Tot aşa cum s-a dedicat memoriei lui Eminescu. A scris atât de multe cărţi încât nici nu ştiu cum aş putea să le enumăr. Poate, doar, să-i marchez debutul, în 1957, cu „Pasărea albastră”, cu vizibile influenţe din Labiş şi Pilatt.

Citește mai mult

Dimitrie Stelaru – Vagabondul celest

Cu o biografie unică între poeţii literaturii române, nomad şi boem, structurat spiritual după modelul lui Alan Edgar Poe, pendulând între beţii şi evocări de îngeri, între insalubru şi estetic sublim, Dimitrie Stelaru este unul dintre acei poeţi pentru care cămăşile de forţă ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre întredeschise. El este „cel din stele”, „stelarul”, rătăcitorul, un „sburător” liric, care sărută, cu buze vinete, Poezia.
Citește mai mult

In memoriam Nicolae Dabija: Poetul care stă de strajă Limbii Române

Aripa sub cămașă a lui Nicolae Dabija, una dintre primele cărți de poezie basarabene tipărită cu grafie latină, în 1989, este și cel dintâi volum liric venind din arealul (încă) sovietic (atunci) pe care l-am citit. Printr-o fericită întâmplare, l-am primit cu autograf chiar de la autor, la scurtă vreme după ce podurile de flori de peste Prut readuseseră frații în brațele fraților. Citește mai mult

Nichita Danilov – sacru şi impur

Despre poezia lui Nichita Danilov – mai ales despre cărţile lui de început – s-a vorbit nu de puţine ori în asociere cu ritmurile baroce ale muzicii sau cu frescele religioase ale sfârşitului de ev mediu.

Corurile din cartea sa de debut, Fântâni carteziene, publicată în 1980, propun un poet optzecist copt deja, care promite să dea peste cap canoanele lirice fixate de poeţii afirmaţi imediat după război. E şi motivul pentru care clamează iertarea, într-un crescendo modulat, demn de alte veacuri: „Îngenuncheaţi în amurg/ să privim dincolo/ de spaima ochilor noştri/ dincolo./ / Dincolo dincolo/ ce este dincolo?/ să cerem iertare/ iertare iertare/ trupului nostru/ de dincolo”.

Citește mai mult

Nora Iuga: „Poezia trebuie să trăiască până la sfârșitul lumii”

Poezia nu are vârstă, dar are un dram de nebunie. N-am spus-o eu, ci Nora Iuga, poeta născută în 4 ianuarie 1921 (acum exact nouă decenii), mărturiseşte că pentru poezie, ca şi pentru dragoste, nu a avut niciodată un ritual anume.
Biografia Norei Iuga – poetă, romancieră şi o excelentă traducătoare din limbile germană şi suedeză – este atât de bogată încât nu poate fi rezumată în câteva minute.

Foto: Javicisro – CC BY 3.0

Citește mai mult

Legenda celor patru frați-vânt
Pentru Magda Cristina
A fost odată o vreme – o! este o eternitate de atunci! – când zeii, animalele şi oamenii trăiau laolaltă pe pământ, într-o asemenea bună înţelegere şi armonie încât nu exista nici o diferenţă între ei. Femeile, urşii, bărbaţii, potârnichile, copiii, vulpile, lupii, somonii se înţelegeau de minune şi conversau întotdeauna ca nişte buni amici.
Prietenia dintre ei era atât de puternică, întâmplările din viaţa lor atât de simplu şi de firesc legate între ele, încât nu era nimic de mirare ca un pelican uriaş să adopte un pui de om, rămas fără părinţi, şi să-l crească în maniera sa, fără a face nici o distincţie între bietul orfan şi propriii săi pui, în imensul cuib construit printre ierburile înalte.

Citește mai mult

Despre poezie și cei șapte sâmburi de rodie. La mulți ani, părinte Ignatie Grecu!

Cernica, noiembrie 2004. Stăm pe cerdac așteptând venirea Monahului Ignatie Grecu. La Cernica, lumina e blândă, ca o apă de aur, și – nu știu cum, poate pentru că suntem după slujba de duminică și ultimele ceasuri le-am petrecut în biserică, ascultând cântările bizantine – pare că e și mai cald aici, între zidurile mănăstirii, decât dincolo de poartă, unde gerul a început să muște. Dintre șirurile de credincioși, unul dintre călugări se desprinde, înaintând cu pasul iute spre noi. Chipul atât de tânăr, cu același zâmbet senin pe care îl știu de ani în șir, îmi stârnește, ca de fiecare dată, o scurtă uimire: da, peste Monahul Ignatie – Iordan Grecu pe numele de mirean, cândva, când era profesor într-una dintre școlile de prin preajma Bucureștilor – anii curg fără să lase urme.

Citește mai mult

Casa cu tamarisc (5) Pavel Noapteș, orfanul
casa cu tamarisc
Foto: Pixabay

Dinaintea mămăligii aburinde, pe care Maia o taie în şase cu aţă albă de mosor, băiatul stă ca pe ghimpi, privind pe sub sprâncene la taică-su. Pavel nu pare a şti nimic din neliniştile băiatului. Ori le pune pe seama verii ce stă să se termine.

./.
Asemeni lui, cu mulţi ani în urmă, Costin o să lase în spate tihna satului şi va merge mai departe, la liceu. Băiatul e dezgheţat, prinde iute orice învăţătură şi a fost cel dintâi în toţi anii. Bărbatul îşi aduce aminte de toamna în care a început el lungul drum spre marele oraş. Moşierul venise primăvara în sala îngustă, cu bagdadie joasă, unde cei mai înalţi dintre flăcăi mergeau gârbovi, ca nişte bătrâni storşi de vlagă, şi-i îndemnase să înveţe bine, să nu se lase pe tânjală. Pe cei mai bravi voia să-i trimită la şcoală mai departe şi, dacă o fi să fie, peste ani, chiar la universităţi. Băieţii priveau, în lumina puţină ce se strecura prin fereastra cu un ochi spart, profilul subţire, cu fruntea boltită şi nas ascuţit şi nervos, sub care buzele se mişcau cu fermitate, apăsând pe unele cuvinte, ca şi cum astfel ele ar fi ajuns mai uşor în mintea lor şi înţelesul le-ar fi fost mai desluşit. Dascălul i-a spus moşierului numele celor mai buni la carte, printre ei era şi el, Pavel Noapteş, orfanul…

Citește mai mult