Nichita Danilov – sacru şi impur

Despre poezia lui Nichita Danilov – mai ales despre cărţile lui de început – s-a vorbit nu de puţine ori în asociere cu ritmurile baroce ale muzicii sau cu frescele religioase ale sfârşitului de ev mediu.

Corurile din cartea sa de debut, Fântâni carteziene, publicată în 1980, propun un poet optzecist copt deja, care promite să dea peste cap canoanele lirice fixate de poeţii afirmaţi imediat după război. E şi motivul pentru care clamează iertarea, într-un crescendo modulat, demn de alte veacuri: „Îngenuncheaţi în amurg/ să privim dincolo/ de spaima ochilor noştri/ dincolo./ / Dincolo dincolo/ ce este dincolo?/ să cerem iertare/ iertare iertare/ trupului nostru/ de dincolo”.

Citește mai mult

Nora Iuga: „Poezia trebuie să trăiască până la sfârșitul lumii”

Poezia nu are vârstă, dar are un dram de nebunie. N-am spus-o eu, ci Nora Iuga, poeta născută în 4 ianuarie 1921 (acum exact nouă decenii), mărturiseşte că pentru poezie, ca şi pentru dragoste, nu a avut niciodată un ritual anume.
Biografia Norei Iuga – poetă, romancieră şi o excelentă traducătoare din limbile germană şi suedeză – este atât de bogată încât nu poate fi rezumată în câteva minute.

Foto: Javicisro – CC BY 3.0

Citește mai mult

Cafegiii de altădată

Cine era „cafegi-bașa” sau „vel-cafegiu”, adică… mai-marele cafegiilor din Valahia, mă lămurește, din pagina unei cărți din veacul trecut, istoricul George Potra: „slujbașul domnesc, care avea în grija lui cafeaua, zahărul și întreg inventarul necesar, precum și obligația de a servi cafeaua, era numit cafegi-bașa sau vel-cafegiu și își avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoțea pe Domn în anumite ocazii”… De la asediul Vienei de către turci, încoace, Europa fusese cucerită de licoarea brună, iar țărișoarele românești nu fuseseră nici ele scutite de asemenea patimă. Citește mai mult

UN MENIU/ O ZI – 1 ianuarie 1914

Lumea nici că visa, în prima zi a anului 1914, că nu peste mult timp războiul va acoperi Europa (și nu doar bătrânul continent) cu valuri de sânge și lacrimi. Era timp de petrecere, de speranță și de încredere că anul ce abia începea va veni cu vești și fapte bune… Astfel se simțeau, cu siguranță, alde Fournier, Faucher și Bouchard, la Dijon, respectabili cetățeni ai burgului. Citește mai mult