Legenda celor patru frați-vânt
Pentru Magda Cristina
A fost odată o vreme – o! este o eternitate de atunci! – când zeii, animalele şi oamenii trăiau laolaltă pe pământ, într-o asemenea bună înţelegere şi armonie încât nu exista nici o diferenţă între ei. Femeile, urşii, bărbaţii, potârnichile, copiii, vulpile, lupii, somonii se înţelegeau de minune şi conversau întotdeauna ca nişte buni amici.
Prietenia dintre ei era atât de puternică, întâmplările din viaţa lor atât de simplu şi de firesc legate între ele, încât nu era nimic de mirare ca un pelican uriaş să adopte un pui de om, rămas fără părinţi, şi să-l crească în maniera sa, fără a face nici o distincţie între bietul orfan şi propriii săi pui, în imensul cuib construit printre ierburile înalte.

Citește mai mult

Casa cu tamarisc (5) Pavel Noapteș, orfanul
casa cu tamarisc
Foto: Pixabay

Dinaintea mămăligii aburinde, pe care Maia o taie în şase cu aţă albă de mosor, băiatul stă ca pe ghimpi, privind pe sub sprâncene la taică-su. Pavel nu pare a şti nimic din neliniştile băiatului. Ori le pune pe seama verii ce stă să se termine.

./.
Asemeni lui, cu mulţi ani în urmă, Costin o să lase în spate tihna satului şi va merge mai departe, la liceu. Băiatul e dezgheţat, prinde iute orice învăţătură şi a fost cel dintâi în toţi anii. Bărbatul îşi aduce aminte de toamna în care a început el lungul drum spre marele oraş. Moşierul venise primăvara în sala îngustă, cu bagdadie joasă, unde cei mai înalţi dintre flăcăi mergeau gârbovi, ca nişte bătrâni storşi de vlagă, şi-i îndemnase să înveţe bine, să nu se lase pe tânjală. Pe cei mai bravi voia să-i trimită la şcoală mai departe şi, dacă o fi să fie, peste ani, chiar la universităţi. Băieţii priveau, în lumina puţină ce se strecura prin fereastra cu un ochi spart, profilul subţire, cu fruntea boltită şi nas ascuţit şi nervos, sub care buzele se mişcau cu fermitate, apăsând pe unele cuvinte, ca şi cum astfel ele ar fi ajuns mai uşor în mintea lor şi înţelesul le-ar fi fost mai desluşit. Dascălul i-a spus moşierului numele celor mai buni la carte, printre ei era şi el, Pavel Noapteş, orfanul…

Citește mai mult

Casa cu tamarisc (4) Vești de dincolo de Ocean

De câte ori se întorcea, ca acum, seara, din drumurile lui, întâlnea, mai tot timpul în aceleaşi locuri, aceiaşi oameni. Cel dintâi, chiar la colţ, acolo unde e acum minimarketul Fulvia, îl saluta, grav, Regizorul. Subţire, străduindu-se să-şi ţină trupul cât mai drept, ca la o imaginară paradă, îmbrăcat într-o sahariană aproape la fel de bătrână ca şi el, cu pălăria albă, prea mare acum pentru tidva atinsă de alopecie. Îşi făcea, ca mai toţi de pe stradă, pensionari din epoca trecută, plimbarea de seară. Citește mai mult

Casa cu tamarisc (3) Pragurile bărbăției

nunta
Femeia îşi sprijinea uşor capul brobonit de sudoare de umărul lui. Nările-i inhalau cu nesaţ mirosurile amestecate, de busuioc, de nucă amară, de transpiraţie, şi băiatul simţi cum gura i se umple cu o licoare cu gust dulceag şi ameţitor… După încordarea teribilă a ceasului din urmă, emoţii şi nedumerire, dorinţă, o teamă cumplită care se cuibărise în vintre, valuri de căldură şi transpiraţii reci şi din nou foamea aceea de nestăvilit, care-l făcea să înainteze ca un început de uragan spre femeia ce îl privea liniştit, atât de liniştit încât numai privirea ei îl făcea stană de piatră; după acestea toate şi cele care se mai întâmplară după aceea şi care nu-s de povestit, băiatul (ori poate mai nimerit ar fi să spunem bărbatul tânăr) avea senzaţia că trupul întreg îi era cufundat în apa curată a unui râu podit cu ierburi de mătase. Citește mai mult

Casa cu tamarisc (2) Labirintul de mucegai

mucegai
De toate acestea îşi aduce aminte acum, privind tavanul murdar al camerei ieftine de hotel. Chiar deasupra lustrei cu două braţe şi un glob spart – pricină pentru care stă periculos într-o parte, ca o corabie care se scufundă –, s-a lăţit o pată de mucegai. Labirinturi croite de monştri ciudaţi, cu trupuri micşorate înadins, pe care nu-i vezi decât străduindu-te şi numai cu ochii minţii, îl absorbeau în jocul lor fatal, în încercarea nefinită de a ajunge, cândva şi cumva, dinspre periferiile propriei vieţi la un centru ipotetic… Ca de fiecare dată când se deda trăirilor acestora josnice, în aceeaşi cameră îngustă de hotel, exista un moment în care labirintul de mucegai îl avertiza că încă nu şi-a parcurs adevăratul destin, că nu a fost atent la releveul strictei lui geometrii, din valurile suprapuse de arabescuri… Şi neputinţa îl paraliza, ca otrava paingului musca prinsă în plasă. De multă vreme însă el nu mai are nici măcar zbaterea aceea din urmă a insectei care-şi dă seama că e fără scăpare… Citește mai mult

Casa cu tamarisc (1) Roșu și verde

rosu si verde
Cuţitul ştirb, cu lama ruginită, sfârteca ştirul şi volbura. Poate din pricina armei atât de nepotrivite, poate din cauza soarelui care suliţa prin spărtura pălăriei de paie ochii neliniştiţi ai băiatului, mâinile mari, crescute nefiresc peste vară, se încurcau întruna în şuviţele vegetale. Roşii şi verzi, le-ai fi asemuit cu resturile de hârtie şi pânzătură risipite iarna pe uliţa desfundată, după trecerea alaiurilor funambuleşti ale irozilor. Însă, chiar dacă ochii lui priveau macii din grădină şi muşcatele din fereastra Smarandei, fustele ei colorate şi şorţul cu vrâste, el n-ar fi ştiut numi ceea ce vedea doar cu aceste două cuvinte atât de simplu de rostit: roşu şi verde. Şi tocmai pentru că asta nu se putea, inventase el un înţeles anume pentru culori – pentru lipsa lor, mai bine zis. Citește mai mult

Femeia superlativelor

henriette yvonne stahl Recitesc de la o vreme cartea de dialoguri cu Henriette Yvonne Stahl a Mihaelei Cristea. „Rătăcesc” într-o lume ce-ar fi putut rămâne „un mister” pentru totdeauna, dacă realizatoarea de televiziune nu s-ar fi simţit atrasă, irezistibil, de personalitatea scriitoarei care epatase societatea culturală bucureşteană cu inteligenţa şi frumuseţea ei.

„Superlativele referitoare la fizicul, la inteligenţa, la prezenţa, la opera ei, curgeau abundent şi generos” (Mihaela Cristea). „Era o apariţie strălucitoare, cu gâtul alb şi înalt de lebădă, cu nările înţepate, cum spunea Mateiu Caragiale. Decolteul rochiei de culoarea vişinei putrede, braţele goale dezvăluiau o carnaţie delicată, cu frăgezimi de crin imaculat” (un „creion” admirativ al lui Ieronim Şerbu, din „Vitrina cu amintiri”, citat de jurnalistă, în cartea sa de dialoguri). Citește mai mult

Legende aduse acasă: Caucazul din Carpați și Colchida de la Colți

Începuse totul cu o legendă căreia îi căutam rădăcinile pe coclaurile Carpaţilor, la Întorsură. Reminiscenţa unui text citit cândva, care plasa Caucazul mitic… acasă, pe umărul munţilor cunoscuţi, nu departe de apa Buzăului.

chihlimbar

Scrisese cineva că el, Caucazul, nu era altul decât ţinutul de piatră al caucilor, trib tracic, viteaz şi puternic, ca tot neamul lor cel întins. Acolo, ţintuit de piatră, Prometeu primea „vizita” crudă a vulturului care se înfrupta din ficatul lui, zi după zi, până Hercule avea să-l scoată de sub pedeapsa zeilor. Citește mai mult

Anotimp care dă în pârg

Emoţiile primăverii sunt în pârg, în acest timp minunat ce urmează Învierii. Ceea ce a fost floare cândva începe să devină puţin câte puţin fruct. “Gorgoază” – îi zic unii, “jefuind” într-un gest ştrengăresc corcoduşii din cartier.

caise1

“Aguridă” – numesc alţii viaţa aceasta dintre floare şi fruct (neuitînd avertismentul acela cu “strepezitul dinţilor”). Citește mai mult

Ţurţurele

Ţurţurele din colţul streşinii, uriaş, ca un pumnal de cristal gata să fie împlântat în inima iernii, a început să picure rar. Hmmm! Se-nzdrăveneşte vremea – zice cineva. Eu, ce-i drept, m-aş duce mai de­parte cu iarna asta de poveste, cu zăpezi care scâr­ţâie sub tălpi, ca odinioară. Numai că nu-i după mine, ci după „încălzirea globală”. Lângă ţurţurele cel mare stau aproape, ca lângă un frate protector, încă vreo trei-patru, mai mititei. Întind mâna spre unul dintre ei, şi-l rup, şi rupându-l ţurţu­rele sună sec, ca un os uscat care plesneşte. Mă uit în dreapta, mă uit în stângă şi, ferindu-mă de priviri rău­tăcioase, muşc din vârful lui… Ca-n copilărie, când mâncam „îngheţată cu aromă de iarnă”… adică mestecam gheaţă din ţurţuri. Cei mai „gus­toşi” erau „ţepii” crescuţi pe crengile unui zarzăr mărunt din curte. Citește mai mult