Casa cu tamarisc (1) Roșu și verde
Cuţitul ştirb, cu lama ruginită, sfârteca ştirul şi volbura. Poate din pricina armei atât de nepotrivite, poate din cauza soarelui care suliţa prin spărtura pălăriei de paie ochii neliniştiţi ai băiatului, mâinile mari, crescute nefiresc peste vară, se încurcau întruna în şuviţele vegetale. Roşii şi verzi, le-ai fi asemuit cu resturile de hârtie şi pânzătură risipite iarna pe uliţa desfundată, după trecerea alaiurilor funambuleşti ale irozilor. Însă, chiar dacă ochii lui priveau macii din grădină şi muşcatele din fereastra Smarandei, fustele ei colorate şi şorţul cu vrâste, el n-ar fi ştiut numi ceea ce vedea doar cu aceste două cuvinte atât de simplu de rostit: roşu şi verde. Şi tocmai pentru că asta nu se putea, inventase el un înţeles anume pentru culori – pentru lipsa lor, mai bine zis.
Se făcea că aceea dintre ele care se numea verde era tatăl lui, iar cea roşie – maică-sa. La început, un început de care nu-şi aduce prea bine aminte, ochii lui le deosebeau, înţelegeau că există verde şi există roşu, tot aşa cum existau tata şi mama, doi, unul lângă celălalt. După aceea s-a întâmplat ceva, el nu ştie ce, era prea mic să fi prins înţelesul lucrurilor. Părinţii s-au despărţit. El a rămas în sat, cu Maia, bunică-sa, mama tatălui. Şi în ograda ei a crescut mare, o dată cu puiul de tamarisc plantat chiar în ziua când s-a mutat el acolo. Taică-su e tot în sat, stă la casa nouă, de pe uliţa Hogii. Nu e departe, dar e ocupat şi-l vede rar. Despre maică-sa nu ştie prea multe. A plecat „cucoană la oraş”, cum zice Maia. S-a măritat cu un frizer. Are şi doi plozi, fraţii lui, adică. A fost de câteva ori la ea, dar nu i-a fost drag să stea acolo. Copiii erau mici, răzgâiaţi, lipicioşi de la bomboanele pe care le mestecau întruna. Ori poate numai lui i se părea. Maică-sa, mereu muncită: gătea, spăla, călca. Uneori, citea ziarul, pagina cu ferparele celor stinşi – „of, că repede se mai duce lumea asta, dragul mamei!” –, răsturnată pe un fotoliu cu pânză roşie (dacă roşie o fi fost, el nu-şi dădea seama), izită pe alocuri. Stătea acolo, uitând parcă să se ridice, cu ochii în foaia cu miros de cerneală tipografică şi cu ţigara între arătătorul şi mijlociul mâinii stângi, cu scrumul nescuturat, înălţând spre tavan şarpele fumuriu. Îşi mai aduce aminte de izul de colonie ieftină şi de tâmplele pomădate ale frizerului. În rest, nimic. Sau poate doar refuză să îşi amintească.
Da, asta credea el că s-a întâmplat: culorile, ca şi părinţii lui, există, sunt acolo, însă nu le mai vede, nu le mai simte ca la începuturi. Există, dar străine de el.
./.
Şirurile lungi de porumb stau între băiat şi fata-femeie la care visează de la o vreme. Dinspre curţile Smarandei, un cântec fragil încearcă să ajungă până la el. Nu aude cuvintele. Şi le închipuie numai. Aşa cum îşi imaginează buzele ei, despre care el crede că au culoarea macilor – ori a vrâstelor şorţului suflecat –, mişcându-se încet, eliberând versurile în aerul cald.
Foaie verde grâu mărunt,
Nu-i un ceas, nu-i un minut
Să nu plâng în aşternut.
Şi tot stau şi mă gândesc
Cum de voi să mai trăiesc?
Şi-altă foaie de trei flori,
Aşa-mi vine uneori
Să beau otravă să mor.
Şi iar stau şi mă gândesc,
Cum o să mă otrăvesc
Când am zile să trăiesc?
Voi trăi o zi sau două
Şi m-oi duce-n Lumea Nouă…!
Şi glasul tânăr urcă din el, se înalţă deasupra creştetelor porumbilor, care se mulţumesc doar să îngâne cântecul subţire, umplând văzduhurile cu tânguirea lui.
./.
„Costine, Costine, iar te-au furat Ielele, maică…?” O aude venind din spatele casei pe Maia, cu pasul ei cumpănit, de parcă ar vrea să măsoare mai bine hotarele timpului. Şi întinderea locului. „Cu tine, fătul bunichii, or muri răţele astea de foame.”
Băiatul răsuceşte limba cu ascuţişul în sus şi, dintr-o singură mişcare, cu latul custurii adună verdeaţa de pe tocător în lighenaşul albastru, cu smălţuială pleznită. Femeia pregăteşte apoi, cum ştie ea mai bine, mâncarea pentru paserile lihnite de foame şi toropite de căldură. Le ademeneşte, cu vorba ei moale ca pânza nouă de bumbac. Şi păsările vin la chemările ei, şi îi ciugulesc aproape tandru cauciucul încălţărilor, şi îşi lipesc capetele pufoase, de umbră galbenă – bobocii, mai ales -, de picioarele cu pielea pergamentoasă, scrijelită de mărăcini, ale bătrânei.
./.
Cântecul din curtea vecină se opreşte brusc. Poarta scârţâie şi un glas de bărbat – „puţin băut”, gândi Costin -, îi porunceşte femeii să aducă săpunul şi carafa cu apă. „Bine măcar că se spală, înainte de a înfuleca…” Îi era urât de omul care mirosea a rachiu prost şi a mahorcă, având hainele mereu pătate de transpiraţie şi motorină. Smaranda, nevastă-sa, fusese până mai ieri tovarăşa lui de joacă. Ce mai trânte încingeau iarna, prin zăpada înaltă, şi cum se urca el vara în corcoduşi, scoborându-se de acolo cu sânul plin de fructele pe jumătate coapte, să le împartă amândoi. Una mie, una ţie, una lu’ popa Ilie, alta colo-n pălărie… Fata se măritase în primăvară, nu avea nici şaisprezece ani, şi după o lună maică-sa murise. În ograda lor, unde îşi petrecuse atâtea veri frumoase, strecurându-se printre ostreţele prinse numai într-un cui, era acum stăpân bărbatul de patruzeci de ani. A fost argat la moşier, vara avea în seamă şi treierătoarea, îl învăţase neamţul care o adusese acolo; acum e mecanic pe undeva la oraş, pleacă dis-de-dimineaţă şi se întoarce târziu, behăind un cântec murdar. Ştie tot satul că e cu voie bună. Intră în casă, izbeşte, strigă şi… ceva se întâmplă acolo, de se umple noaptea cu icnete şi cu gemete. Bărbatul horcăie gros şi, mai la urmă, Smaranda slobozeşte un ţipăt subţire, de pasăre rănită. Apoi, linişte… În zori, alte zgomote, scârţâitul porţii, şi viaţa o ia de la capăt. Câteodată, fata abia se mişcă prin ogradă, de pare că toată noaptea a cărat sacii cu nuci din pod în tindă… Alteori, saltă veselă şi toate au spor. Curăţă ograda, suflă spuza de pe cuptor, aduce în mijlocul curţii o balie mare şi începe să frece albiturile la zolitor. O dată, numai, deşi era deja vară, a ieşit din casă cu basmaua trasă pe ochi şi înnodată duşmăneşte sub barbă. A întâlnit-o la fântână şi ea s-a ferit din calea lui, dar a avut vreme să vadă urma loviturii sub tâmpla stângă…
Citește mai departe aici.
Fragment din romanul Casa cu tamarisc / Simona Lazăr