Casa cu tamarisc (2) Labirintul de mucegai
De toate acestea îşi aduce aminte acum, privind tavanul murdar al camerei ieftine de hotel. Chiar deasupra lustrei cu două braţe şi un glob spart – pricină pentru care stă periculos într-o parte, ca o corabie care se scufundă –, s-a lăţit o pată de mucegai. Labirinturi croite de monştri ciudaţi, cu trupuri micşorate înadins, pe care nu-i vezi decât străduindu-te şi numai cu ochii minţii, îl absorbeau în jocul lor fatal, în încercarea nefinită de a ajunge, cândva şi cumva, dinspre periferiile propriei vieţi la un centru ipotetic… Ca de fiecare dată când se deda trăirilor acestora josnice, în aceeaşi cameră îngustă de hotel, exista un moment în care labirintul de mucegai îl avertiza că încă nu şi-a parcurs adevăratul destin, că nu a fost atent la releveul strictei lui geometrii, din valurile suprapuse de arabescuri… Şi neputinţa îl paraliza, ca otrava paingului musca prinsă în plasă. De multă vreme însă el nu mai are nici măcar zbaterea aceea din urmă a insectei care-şi dă seama că e fără scăpare…
./.
Cu ultimele picături de apă încă prelingându-se pe piele, femeia se lipi puternic de el. Gestul îl scoase din reverie, cu o bruscheţe pe care o resimţi până în fundul creierului. Sărutarea ei, pe lobul urechii stângi, mâna care i se strecură pentru câteva clipe prin părul cenuşiu de pe piept şi un îndemn şoptit, de a cărui vulgaritate a înţeles că nu se poate ascunde („e rândul tău să te speli”), îi fixară, pentru moment, reperele reale ale pământenei lui identităţii. Statutul său de „mare poet al neamului”, membru în jurii şi comisii, consilier al câtorva reviste literare, vânat de fetişcane nurlii şi muieri răscoapte, dornice să ajungă, prin contactul atât de frust, de direct cu trupul lui sleit de prea multe amoruri, să-şi vadă tipărite numele şi versurile gângave…
Cea de acum nu avea nici măcar vârsta fiicei lui. A cunoscut-o cu câteva zile în urmă, la Festivalul Poeziei Tinere. Concurs minor – unul dintre zecile care răsăriseră dintr-o dată după Revoluţie, peste tot în ţară –, era ţinut cu oarece eforturi în viaţă de forurile locale dintr-un târg uitat, cu lume pestriţă şi obiceiuri cuminţi, căreia i se inoculase credinţa că organizarea unui eveniment cultural ar fi putut scoate oraşul, fie şi numai pentru trei zile, din anonimat. Credinţă şi speranţe inutile. Căci numai despre „intrare în atenţia naţiei” (cum declamase unul dintre politicienii locului, „invitat de onoare”) nu se putea vorbi, dacă luai în seamă cele două-trei ştiri aruncate într-un colţ de pagină al gazetei vetuste, de provincie, ori al vreunui ziar mai pricopsit din Capitală. Singurul „câştig” era tot al lor, al scriitorilor cu state mai vechi. Se mai întâlneau, mai disecau o bârfă sau un poem, scuturau fustele vreunei fetişcane ce se uita cu pioasă evlavie la ei şi, mai ales, se îmbătau bine, cu vin şi tărie din belşug, prefăcându-se că iau în seamă vreun târgoveţ cu pretenţii de mare artist încă necunoscut. Sincer vorbind, el îi aproba adeseori fără să fi ascultat prea bine ce spun şi, în orice caz, cum se numesc nu şi-ar fi amintit niciodată, oricât ar fi scormonit în tainiţele minţii, pentru că nu făcuse vreodată efortul de a le depozita numele în memorie. Erau „nişte oameni acolo, şi ei”, pentru care astrele s-au oprit în loc exact de vineri, ora unsprezece şi cinci, când invitaţii de la Bucureşti au sosit în gara prăfuită a oraşului, până duminică la douăzeci şi trei şi treizeci, când, cu greu, cu burţile şi ochii umflaţi de băutură, erau urcaţi în trenul de noapte care îi returna Capitalei.
Fata „se lipise” de el încă din momentul când, pus de directoarea bibliotecii să înmâneze diplomele tinerilor poeţi laureaţi, anunţase că ei i se decernase premiul pus în joc de Litera nouă, revista al cărei trimis era în juriu. O vreme, n-a înţeles de unde a apărut, în rochia ei de seară extravagantă, în mijlocul celorlalţi poeţi tineri, îmbrăcaţi în jeanşi, tricouri şi cămăşi cadrilate, şifonate de drumul prea lung. Era o prezenţă insolită, parcă din alt secol. Apoi şi-a amintit că o zărise şi în prima zi, doar că atunci nu se deosebea cu nimic de pluton. Blugi roşi în genunchi, un tricou cu mâneci scurte, răsucite „după ultima tendinţă a modei”, jiletcă tot de blugi, părul strâns într-o coadă de cal, fără pretenţii. Aşa fusese şi la concertul din prima seară, din sala de conferinţe a primăriei, unde interpretaseră fragmente din opusuri celebre doi tineri, studenţi – el, la violoncel, ea, la fagot –, glorii viitoare ale muzicii, pornite tot din orăşelul lor… Ar fi trebuit să cânte şi un al treilea, pianist, dar, din nefericire, nu se găsise un acordor pentru vechiul clavir, uitat în spatele scării, la Casa de Cultură. Şi, dacă tot nu puteau folosi pianul, „gospodarul cetăţii” a cerut să i se acorde onoarea organizării concertului chiar în sediul primăriei, ca prima dintre finanţatoarele de drept ale festivalului.
./.
Se ridică mai întâi în capul oaselor, în patul cu salteaua tare, îmbrăcată în cearşaful ce purta urmele recentei tăvăleli. O pată vâscoasă se lăfăia chiar pe mijloc şi, privind-o, simţi un uşor disconfort. Se întrebă, cu un început de groază, dacă nu cumva fata avea vreo boală ori poate chiar el să fi dobândit una mai demult, într-o altă aventură obscură, şi s-o fi transmis astăzi mai departe, ca pe un soi de ofrandă adusă neputinţei lui creatoare… La vârsta lui, se simţea ridicol să umble cu prezervative în buzunar, necum să le deruleze pe mădularul încă pe jumătate flasc, înainte de a începe sfânta cotrobăială în pântecele vreunei iubiri de ocazie. Conta însă, e adevărat, pe mai buna prevedere a partenerelor pe care poezia şi gloria lui i le aduceau dinainte, în astfel de momente de mahmureală a spiritului şi a trupului. De data aceasta, femeia nu avea nici ea asupră-i incomoda mănuşă chirurgicală cu un singur deget. Poate că nici nu era atât de versată pe cât o bănuise în compartimentul trenului care-i aducea, cu legănări de odaliscă lascivă, la Bucureşti.
O vreme, în semiîntuneric, continuaseră dialogul despre noile tendinţe literare, început în restaurantul decent, unde s-a întins masa de adio în cinstea juriului şi a premianţilor, şi care, la ora la care ei se îndreptau spre gară, ajunsese deja să ia proporţiile unei nunţi groteşti. Ea a spus ceva despre nevoia de a restructura canoanele literare ale veacului, iar el nu ştia dacă să o suspecteze de însuşirea tezei respective – al cărei enunţ lui îi era vag cunoscut –, fără să-şi fi construit propriile argumente, ori să dea credit puterii ei de introspecţie şi motivare a subiectului. Oricum, conversaţia devenise la un moment dat mult prea specioasă şi savantă pentru ca el să găsească puterea de a o urmări şi de a-i replica, aşa că până la urmă abandonară acest fir şi se cufundară în tăcere. Pentru un timp, i-a ascultat respiraţia regulată. I s-a năzărit că urechea decelează un susur abia perceptibil, poate un uşor sforăit. Sunetele se desluşiră apoi din ce în ce mai puţin, drept pentru care el crezu că fata a adormit şi se pregăti să se coboare el însuşi în somn. Şi e probabil chiar să fi aţipit, pentru că nu-şi aduce aminte când s-a lipit, provocatoare, de el, respirând, cu nările umflate ca de o mare dorinţă, peste gura lui. Simţea pe buze jetul pe care îl expulzau nările ei, fierbinte, agresiv, muşcător, și îşi închipui că aşa trebuie să sărute un spirit al focului. A prins-o atunci de ceafă, într-un elan erotic de care nu mai avusese de multă vreme parte, zdrobindu-şi buzele de dinţii ei, aspirându-şi unul altuia limbile, până la rădăcină, cu o frenezie războinică, sufocantă, până ce gustul sângelui le umplu gura şi un bulgăre de foc se înstăpâni în golful dintre şolduri, urcă vertiginos prin vintre, oprindu-se o fărâmă de vreme în plex, de unde inundă coşul pieptului, căutându-şi loc de ieşire o dată cu aerul expirat. De i-ar fi văzut cineva atunci, un călător somnambul ori conductorul trenului ce continua să spintece noaptea, ar fi fost uluit de flăcările pe care le scoteau, pe gură şi pe nări, doi dragoni dominaţi de patimă…
Citește mai departe aici.
Citește și (1) Roșu și verde
Fragment din romanul Casa cu tamarisc / Simona Lazăr