Casa cu tamarisc (4) Vești de dincolo de Ocean
De câte ori se întorcea, ca acum, seara, din drumurile lui, întâlnea, mai tot timpul în aceleaşi locuri, aceiaşi oameni. Cel dintâi, chiar la colţ, acolo unde e acum minimarketul Fulvia, îl saluta, grav, Regizorul. Subţire, străduindu-se să-şi ţină trupul cât mai drept, ca la o imaginară paradă, îmbrăcat într-o sahariană aproape la fel de bătrână ca şi el, cu pălăria albă, prea mare acum pentru tidva atinsă de alopecie. Îşi făcea, ca mai toţi de pe stradă, pensionari din epoca trecută, plimbarea de seară. „Pentru sănătate şi viaţă lungă”, preciza bătrânul, oricui îl întreba cum de se încumeta, la cei 95 de ani, să mai iasă din casă. Azi avea ochii scânteietori şi, la salutul lui, „Bună seara, Maestre”, s-a arătat dornic de vorbă. Da, e bine, numai căldurile cele mari de peste zi îl stânjenesc. El ce-a mai citit? A mai fost la teatru? Maestrul e încântat că nu l-au uitat confraţii, actorii, uite, unul dintre ei, ajuns acum directorul teatrului cel mare, l-a invitat la viitoarea premieră. A auzit el ceva despre ea? Nu? Ce păcat! I-ar fi plăcut să ştie cum merg repetiţiile, ce ingenioasă idee are regizorul adus cu bani mulţi şi grei tocmai de peste Ocean, din America. Şi tot din America venea şi marea bucurie a bătrânului…
„Artur, fiul meu, v-am mai povestit despre el, vine săptămâna viitoare în ţară… L-au ajuns dorurile… Când te văd pe dumneata, parcă mă uit la el, tare bine mai semănaţi!...” Şi cu vorbele astea chipul Regizorului îşi înmuie parcă şi mai mult trăsăturile, iar lui i se năzări că vede aievea faţa tatălui său, Dumnezeu să-l odihnească!, în zilele când, după luni de uitare, se întorcea în sat, în bătătura veche unde crescuse. „Ţărani sau intelectuali, taţii tot taţi rămân…”, murmură numai pentru sine. Şi se întrebă dacă şi el aşa va fi arătând în atât de rarele întâlniri cu băiatul lui din căsătoria dintâi, Costin cel tânăr, plecat, asemeni, de o vreme, în Occident.
./.
De la Costin primise veste că în ţara aceea, depărtată şi civilizată, şi-a găsit pereche. „O fată de pe la noi”, îi scrisese, iar el intuise sub aceste cuvinte o tandră şuguială. Cununia s-a făcut repede, parcă le-a fost teamă să nu se piardă unul de altul în vălmăşagul acela de lume. Dar nu au de ce să fie întristaţi… „La toamnă venim în ţară să facem şi nuntă în toată legea, aşa cum se cuvine…” Din scrisoarea lui a înţeles că pe o fată o cheamă Smaranda… Şi numele l-a făcut să tresară, ca atunci când atingi din nebăgare de seamă o rană veche, ce nu vrea să se treacă…
./.
Bătrânul continua să vorbească. Îşi dădu seama că nu l-a mai auzit, un timp. „Poete”, îi spuse el – şi interpelarea îl făcu atent, măcar din curtoazie – „eu cred că ai putea să te înţelegi bine cu Artur… În fond, chiar dacă el e cu patru sau cinci ani mai în vârstă, aţi parcurs multe etape comune. Preocupările lui din adolescenţă mă făceau să cred că va ajunge, cândva, un scriitor bun. A şi publicat versuri în câteva reviste. În ultimul an de liceu l-am pregătit pentru examenul la teatru, la actorie. A picat cu brio. Nu era de ajuns să fie fiul meu. În vara aceea l-am surprins de câteva ori în sala unde repetam pentru spectacolele noii stagiuni. Căuta un fotoliu mai bine luminat şi, acolo, doar cu un caiet de desen şi un creion în mână, imagina decoruri pentru piesa pe care o montam. L-a văzut Penescu, scenograful cu care lucram atunci. Era şi profesor la Institut. El l-a încurajat şi, uite, azi e unul dintre scenografii apreciaţi la New York şi pe toată coasta de Est.”
Avea aceeaşi vorbă, puţin pedantă, puţin preţioasă, de parcă s-ar fi supravhegheat tot timpul. Naturaleţea dispăruse demult sub masca omului de teatru, care ajunsese să-şi cântărească fiecare gest. În alte vremuri…
./.
Îşi aminti că, într-o zi, tanti Lenuţa, femeia care îi făcea curat în casă – destul de bătrână şi neputincioasă, de altfel, la care nu renunţa din comoditate, chiar dacă îi plăcea să creadă că face asta pentru a-i oferi ei şansa supravieţuirii într-o lume tot mai haină –, îi povestise ceva despre Regizor (pe care ea îl cunoştea de ceva mai multă vreme, căci Poetul se mutase în acest cartier select doar la puţini ani după Revoluţie). Oare ce era important din ce spusese tanti Lenuţa? A, da, un amănunt, căruia atunci nu-i dăduse nici o importanţă: Artur nu era fiul natural al bătrânului. Femeia îi povestise că aflase şi ea, de la o fostă servitoare a familiei Regizorului, că într-o zi, înainte de război, în casă venise o rudă îndepărtată a stăpânei, o fată săracă de la ţară. Era cu burta mare şi nu voise în ruptul capului să spună cine este tatăl plodului nenăscut. Cu toate că erau căsătoriţi de o sumă de ani, Regizorul şi soţia lui nu aveau copii. El a susţinut de la început că e vina lui, nici nu a acceptat să repete analizele – atât cât puteau şti şi face medicii pe atunci – căci se temea că ea, sensibilă, ar putea face o criză de nervi sau de inimă, dacă s-ar şti vinovată.
Venirea sărmanei fete în căminul lor o înţelesese de la început ca pe o ocazie unică de a readuce veselia în casa cu tamarisc. Numai el ştia câte seri a stat de vorbă cu fata, părinteşte, convingând-o că e spre binele ei şi al copilului să i-l lase lor, să-i dea numele lor şi o creştere aleasă. După ce s-a născut băiatul, maică-sa, sărmana fată de la ţară, a locuit acolo aproape un an, cât l-a alăptat. Când pruncul a refuzat sânul, a plecat şi nu s-a mai întors niciodată. Deşi femeii de demult, servitoarei, i s-a părut că, pe când băiatul se făcuse mare, era de-acum licean, a zărit-o seri la rând în umbra zidurilor roşietice. Numai o amintire din fata fragedă de odinioară…
Citește mai departe aici.
Citește și (1) Roșu și verde
Fragment din romanul Casa cu tamarisc / Simona Lazăr