Revelion în Bucureştiul interbelic
De la balurile oficiale ale Curţii Regale, care se ţineau de două ori pe an, la serbările de binefacere din grădinile publice sau la sutele de birturi şi restaurante oferind mâncare şi antren pentru toate buzunarele, distracţia românului a fost mereu asigurată de o industrie care a ştiut ce-i place şi a profitat din plin de acest detaliu genetic. Acum vreo sută de ani, grijile apăsau, parcă, mai puţin, iar tot omul îşi permitea, o dată pe săptămână, să-şi scoată familia „la bulevard”, acolo unde fumul de mititei se spune că făcea Bucureştiul recognoscibil din avion.
Crăciunul şi Revelionul erau, şi ele, momente de vârf ale anului, în care şampania franţuzească şi caviarul rusesc deveniseră cod alimentar obigatoriu. Marile restaurante din inima Bucureştiului se umpleau, mai ales la Sărbători, de o protipendadă elegantă, sincronizată cu ultimele accente haute-couture de la Paris şi dornică să guste invenţiile gastronomice ale unui Capşa ori Fialkovski.
„Balurile de societate erau cele mai frumose, cele mai vesele şi cele mai nebune”, povesteşte o passionaria a Bucureştiului interbelic. Aici, se întâlneau junele modiste, micile grizette cu părul bălai, damele subţiri, negustorii cu stare de pe Podul Mogoşoaiei, tinerii aristocraţi blazaţi, „toute la jeunesse d’or” a oraşului… Ce ne rămâne, nouă, azi, din vremurile acelea peste care s-au aşternut decenii de confuzie şi dezordine? Cum mai putem, oare, recupera, nu doar bucătăria nonşalantă a interbelicului românesc, cea care a format gusturile bunicilor noştri? Cum putem, mai departe, recupera bucuria de viaţă a secolului românesc de până la al doilea război, bucurie care a dat curaj şi speranţă unei naţiuni fără obsesia farfuriei pline?
Am fost, recent, la „Jariştea”, în Bucureşti, şi am avut, pentru o clipă, sentimentul că vremurile bune se mai pot întoarce. Că adevărata bucătărie tradiţională românească poate fi nu reinventată şi reinterpretată, ci recuperată. Că, la fel ca acum o sută de ani, în România se mai pot naşte oameni capabili să facă, în domeniul restauraţiei, mult bine, nu doar pentru ei, ci şi pentru ţara lor. Şi m-am bucurat. Şi mi-am spus că e un semn bun, pe care îl voi pune, drept gaj, la cumpăna anilor.
