Mihail Codreanu – poetul orb din vila „Sonet”
A locuit, la propriu, intr-un sonet… In vila „Sonet”, pe strada Recea, intr-un Iasi aruncat pe sapte coline. Ratacea pe strazile citadelei moldave cantandu-i fiecare colt de strada, fiecare zid, fiecare statuie, dincolo de cecitatea-i stiuta, recompunandu-le din amintirile unei tinereti nestavilite. Mihail Codreanu, poetul orb al cetatii, mestesugarul sonetului, traia spleenul simbolismului cu fiece respiratie. Incepand a orbi catre varsta de 30 de ani, isi dicta poemele prietenilor, neputand sa le scrie el insusi. Dar le dicta abia dupa ce le modelase in mintea lui, dupa ce le rostise de o mie de ori, cautandu-le forma unica si incarcata de vraja… „Nu te-ngrozi, poete, de durere/ Si nu fugi de dansa niciodata:/ Ea face poezia mai curata/ Si-i da o mai statornica putere./ Tu n-ai avea in vers o adiere/ Atat de calda si de parfumata,/ De n-ar veni din zarea-ndepartata/ Pe-a suferintei raza de mistere.// In piept suspinele cand se framanta,/ Pe lira dulce, tot mai dulce canta…/ Si-n melodii durerea-si ia fiinta…// Iar gemetele-s armonii pe strune, –/ Caci poezia doarme-n suferinta,/ Cum doarme diamantul in carbune.”
Într-o seară de iulie (a 24-a din anul 1977) se stingea, la numai 65 de ani, poetul Emil Botta. Poetul “întunecatului april”… Personaj fascinant al culturii române, actor, poet şi jurnalist, unul dintre primii noştri autori de cronici cinematografice avizate şi… visător fără saţiu.
La numai cateva zile de la inaugurarea Cazinoului din Sinaia, duminică, 8/21 iulie 1912, vețtile despre existența lui ajung în Occident. La Paris, se face reclamă stațiunilor de pe Valea Prahovei, îndeosebi Sinaiei, care poate oferi turistului francez tot ceea ce își dorește, de la hoteluri de lux la tripouri; la Viena… presa scrie despre frații Loebel, care s-au sinucis la două zile de la inaugurare, pentru că și-au pierdut întreaga avere la jocuri, în vreme ce Regele Carol însuși se plânge în ultima scrisoare pe care o trimite surorii sale, Prințesa Maria de Flandra, că la noul cazinou „din păcate se joaca mult prea mult”.
Vârtejul provocat de crizele politice din ultimele luni și campania pentru alegerile locale mi-au reamintit un episod petrecut în urmă cu 86 de ani, cam în aceleași circumstanțe… Adică tot pe vremea alegerilor locale și tot la ceasul retragerii unui guvern – al majorității – și al înlocuirii lui cu unul format din reprezentanți ai opoziției.
Între postmodernii și optzeciștii Basarabiei, Emilian Galaicu-Păun e liderul de necontestat al unei generații. O generație pentru care Prutul nu ține loc de fluviu și de graniță vie, ci poate fi sărit ușor, cu piciorul desculț, cum treci pârleazul dintre două gospodării, la țară. 
Îşi sprijină metafora îndrăzneaţă pe umărul lui Arghezi, cum în dimineţi trecute poetul semnatar al „Testament”-ului se sprijinea pe umărul tânărului ierodiacon Bartolomeu de la Mănăstirea Antim. Valeriu Anania, cel din prima lui carte de versuri – „Geneze” (1971; debut târziu, la 50 de ani, motivat în parte şi de destinul lui grevat cu detenţii politice şi marcat de încrucişări ale drumului monahului cu cel al scriitorului) -, e deja un poet cu stil limpede, cristalizat:”Mi-a fost a mă deprinde cu lumina/ Ca mugurele lumii: pe-ndelete”.