Nepotul lui Brătianu, poetul „esențelor tari”

Brătienii, chiar şi cei de parte femeiască – deşi n-au probat-o decât „în culise” -, au avut din naştere, în vene, sânge de om politic. E de mirare, deci, să afli că unul de-ai lor, chiar nepotul temutului Ion C. Brătianu, liderul liberalilor, cel care a schimbat destinele unei ţări, iniţiatorul „monstruoasei coaliţii” care l-a detronat pe Cuza şi l-a adus pe Carol I în ţară, nepotul acestui titan politic al secolului al XIX-lea, a fost un poet, unul dintre liricii noştri profunzi, care a îmbinat tradiţionalismul cu un simbolism ingenuu, rarefiat.

Şi, totuşi, acesta este adevărul: Ion Pillat, pentru că despre el vorbim, îl are ca bunic dinspre mamă chiar pe marele om politic Ion C. Brătianu. Mai mult, Maria, fiica lui Brătianu, se măritase cu un tânăr moşier şi parlamentar… ceea ce ar fi făcut plauzibilă oricând o carieră politică a fragedului vlăstar. O explicaţie ar putea fi aceea că Ion C. Brătianu murise, în primăvara lui 1891, la câteva luni după ce fiica lui îi adusese pe lume nepotul. Aşa se face că, în loc să abă parte de viguroasa-i îndrumare, copilul – botezat Ion, după el – avea să trăiască în conacul de la Florica (Argeş) mereu cu nostalgia unor bunici pe care nu i-a cunoscut (dar pe care-i evocă în poezii precum „Bunicul”, „Bunica”, „Ochelarii bunicii”, „Odaia bunicului”).
„Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul/ Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut./ Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,/ Şi ceasul lui, pe masă, şi-a mai păstrat tic-tacul. // Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,/ Văd uniforma veche de «ofiţer» la modă,/ Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-Vodă,/ Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov.// Şi lângă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,/ Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc./ A scârţâit o uşă… un pas… şi-aştept năuc/ Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie”.
În general, poezia lui Ion Pillat are un aer evocator – imprimat, poate, iniţial de acel conac de la Florica (unde, în anii vieţii lui, unchiul său Ion I. C. Brătianu, avea să aducă bisericuţa de lemn a lui Horea din Albac – un gest politic şi nostalgic totodată). Dar primele impulsuri au fost date de călătoriile la Paris făcute împreună cu mama sa, de anii de şcoală la Sorbona, când întâlneşte marea lirică franceză, apoi de ciocnirea cu Alexandru Macedonski, al cărui spirit îl determină să-i dedice una dintre primele sale cărţi.
Dar poate tocmai datorită faptului că a fost martor şi evocator al unor oameni capabili de mari gesturi politice, Ion Pillat devine un meditativ al trecerii ireversibile a timpului, asociată cu ciclicitatea vieţii. Repetabilitatea destinului uman, într-o curgere irepetabilă a timpului – iată ce vede Ion Pillat, iată care este imaginea pe care el se grăbeşte să o prindă şi să o aşeze în insectare… Efemeridele lui devin, surprinzător, „esenţe tari în sticle mici”, adică poeme într-un vers, specie care-l defineşte prin excelenţă în ultimii ani ai creaţiei, împrumut extrem oriental (din haikuul japonez, fixat în şaptesprezece silabe, pe care Al. T. Stamatiad îl adusese într-o primă traducere în bibliotecile româneşti interbelice).
Poemele lui într-un vers, sunt definiţii atotcuprinzătare, de stări, caractere şi întâmplări, precum acestea: „Poemul într-un vers”: „Un singur nai, dar câte ecouri în păduri”. „Îmbrăţişare”: „Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos”, „Arta poetică”: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”, „Trecutul”: „În ochii verzi porţi marea spălată de furtuni”… Despre poezia într-un vers a lui Ion Pillat, quintesenţă de gând, se pot scrie multe eseuri. Mă voi limita însă doar la o informaţie: După război, un ilustru poet francez – nu dau numele – se-ncumetă să facă un furtişag: traduce poezia lui Ion Pillat şi o publică, chiar sub titlul „Poeme într-un vers”, sub propriu-i nume, gândind probabil că poetul român e insignifiant şi nu se va afla de plagiat.

Dar să ne întoarcem la strămoşul poetului nostru, la Ion C. Brătianu, pe care Ion Pillat îl evocă şi în poemul „Aci sosi pe vremuri”, despre care Călinescu avea să scrie că este capodopera lui, „graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în acelaşi timp, simbolizare a uniformităţii în devenire”. Aici, îl vom cunoaşte pe puternicul Brătianu într-o postură în care nimeni altcineva nu ne-o relevă:
„Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi./ Nerăbdător bunicul pândise de la scară/ Berlina legănată prin lanuri de secară,// Pe-atunci nu erau trenuri, ca azi, şi din berlină/ Sări subţire-o fată în largă crinolină.// Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,/ Bunicul meu desigur i-a recitat pe lac.// (… ) Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete”…
E inutil să comentezi. Poate, doar, să adaugi câteva mărturisiri aşternute pe hârtie de Ion Pillat: „Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne acelaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu”.

Text difuzat la Radio România Internațional, în noiembrie 2011, în cadrul rubricii „Poetul despre poeți”.