Poezia nu are vârstă, dar are un dram de nebunie. N-am spus-o eu, ci Nora Iuga, poeta născută în 4 ianuarie 1921 (acum exact nouă decenii), mărturiseşte că pentru poezie, ca şi pentru dragoste, nu a avut niciodată un ritual anume.
Biografia Norei Iuga – poetă, romancieră şi o excelentă traducătoare din limbile germană şi suedeză – este atât de bogată încât nu poate fi rezumată în câteva minute.
Cernica, noiembrie 2004. Stăm pe cerdac așteptând venirea Monahului Ignatie Grecu. La Cernica, lumina e blândă, ca o apă de aur, și – nu știu cum, poate pentru că suntem după slujba de duminică și ultimele ceasuri le-am petrecut în biserică, ascultând cântările bizantine – pare că e și mai cald aici, între zidurile mănăstirii, decât dincolo de poartă, unde gerul a început să muște. Dintre șirurile de credincioși, unul dintre călugări se desprinde, înaintând cu pasul iute spre noi. Chipul atât de tânăr, cu același zâmbet senin pe care îl știu de ani în șir, îmi stârnește, ca de fiecare dată, o scurtă uimire: da, peste Monahul Ignatie – Iordan Grecu pe numele de mirean, cândva, când era profesor într-una dintre școlile de prin preajma Bucureștilor – anii curg fără să lase urme.
Numit „cal alb, călcând neiubirea-n picioare”, Nicolae Labiș a fost, pentru generațiile de poeți postbelice, ca buzduganul aruncat de zmeu înaintea sorții, ca să-i anunțe sosirea…
Afirmat în anii ’50, obsedantul deceniu al literaturii prolet-cultiste, a reușit să-și impună lirica pentru eternitate, chiar dacă o bună parte dintre cei care i-au fost colegi la Școala de Literatură au intrat în încețoșata uitare. Sadoveanu afirma atunci că din Școala de Literatură vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat, prin asta spunând, de fapt, că numai cei cu geniu în pană vor răzbi dincolo de timp. Atins prea devreme de „pasărea cu clonț de rubin”, într-un decembrie de-acum 64 de ani, foarte tânăr, atât de tânăr încât te și miri când a avut timp să scrie o operă care să conteze în fața veacurilor, Labiș a suscitat adeseori interesul istoricilor literari. Aceștia căutau însă să-i pună mai degrabă în raftul potrivit moartea – cu toate fandările unei teorii a conspirației care a dus, în timp, la învrăjbirea unor colegi de generație și chiar la saltul în timp al unora dintre ei (vezi cazul Cezar Ivănescu – Gheorghe Tomozei) – și nu să așeze în contextul liricii contemporane lui poezia surprinzător de matură a unui adolescent nesfârșit… E același adolescent care a avut șansa unei existențe într-un topos legendar, cu o natură veșnic încântătoare, care-i era mereu sursă de inspirație. Cum, când, cine, de ce l-a tras de pulpana paltonului, aruncându-l pe șina de tramvai? Asta e întrebarea la care se caută mereu răspuns, de mai mult de o jumătate de secol încoace. Dar cum de a fost atât de mare talentul cuibărit în trupul acela firav, de căprior rătăcit în pădurile Bucovinei? La întrebarea asta cine răspunde? Citește mai mult
Otilia Cazimir – pe numele său adevărat Alexandra Gavrilescu – s-a impus foarte de tânără în literatura română, obţinând, la numai 33 de ani, prestigiosul Premiu al Academiei Române. Chiar dacă George Călinescu o aşază în lista poeţilor minori (ca şi a poeţilor preocupaţi de lucrurile mici), contemporanii au apreciat-o, iar prezenţa ei în cercurile literare ieşene era întotdeauna plăcută. Cât despre pseudonimul ce i-a asigurat posteritatea – pseudonim ce i-a fost ales chiar de bunii săi prieteni şi mentori Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu –, poeta mărturisea: “Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. Citește mai mult
Palazzo Correr, imobilul pe care Nicolae Iorga l-a destinat, în cetatea Serenissimei, promovării imaginii artistice, culturale a României, a fost locul unde, pe 11 martie 2011, la invitaţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, una dintre vocile unice ale poeziei româneşti, Ileana Mălăncioiu, a fost invitată la o întâlnire cu studenţii de la Universitatea Ca Foscari din Veneţia, de la Padova şi Udine. A doua zi, la Bistrot de Venise, în traducerea lui Danilo de Salazar, poemele Ilenei Mălăncioiu au atins coarda sensibilă a elitei artistice veneţiene, care de 18 ani a făcut din acel spaţiu un templu al artelor reunite.
În cultura română există o serie impresionantă de intelectuali de factură enciclopedică. Astăzi, pare că “sămânţa enciclopediştilor” a cam dispărut. Într-o epocă în care nu cartea, ci internetul devine instrumentul de informare cel mai intens folosit, virtuţile pe care le clădeşte lectura paginilor tipărite se întâlnesc la tot mai puţini. Din fericire, România i-a avut la timp pe Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Călinescu. Citește mai mult
Unii poeti obtin Premiul Nobel pentru Literatura. Altora li se uita numele, in vreme ce versurile lor ajung sa fie stih de cantec de murmurat la urechea iubitei intr-o noapte-nstelata sau… biletele de dragoste schimbate intre adolescenti. Ma-ntreb care premiu e mai mare, pana la urma? Si ma-ntreb asta mai ales cand poeti adanciti in posteritate – precum Nichita Stanescu, Zaharia Stancu, Adrian Paunescu sau George Tarnea – isi lasa rasfoita intimitatea poeziei fara a mai avea pretentia de a li se cita numele intr-o declaratie de iubire luata cu copy-paste de un indragostit. Dar astazi, recitindu-i lirica de dragoste, pe George Tarnea am sa-l numesc, dupa fiecare fragment de poem amintit in aceste randuri. Citește mai mult
Poeţii nu cuceresc teritorii, nu anexează ţări, nu trasează graniţe şi nu mărginesc lumile cu sârmă ghimpată. Poeţii imaginează patrii. De cuvinte, de apă, de arbori elastici… Patrii întinse cât nemărginirea sau doar în marginile unei coli A4. Ale unui teanc nesfârşit de coli A4… O patrie e cât un poem, alta cât o carte de poeme, alta cât un vers nescris, dar care cândva se va aşterne, cu litere subţiri, aplecate spre dreapta, pe o coală de hârtie A4… Citește mai mult
Poeţii nu cuceresc teritorii, nu anexează ţări, nu trasează graniţe şi nu mărginesc lumile cu sârmă ghimpată. Poeţii imaginează patrii. De cuvinte, de apă, de arbori elastici… Patrii întinse cât nemărginirea sau doar în marginile unei coli A4. Ale unui teanc nesfârşit de coli A4… O patrie e cât un poem, alta cât o carte de poeme, alta cât un vers nescris, dar care cândva se va aşterne, cu litere subţiri, aplecate spre dreapta, pe o coală de hârtie A4… Citește mai mult
Între postmodernii și optzeciștii Basarabiei, Emilian Galaicu-Păun e liderul de necontestat al unei generații. O generație pentru care Prutul nu ține loc de fluviu și de graniță vie, ci poate fi sărit ușor, cu piciorul desculț, cum treci pârleazul dintre două gospodării, la țară.
Ca mulți alți scriitori basarabeni, e membru și-al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, și-al celei din România. Cărțile lui se publică, se vând, se citesc și-n România. Spiritul lui bântuie pe tot întinsul celor două țări–surori și nu-ntâlnește obstacole, deși poezia lui, și-o știm bine, nu-i chiar atât de ușor de citit. Unii critici au spus chiar că obișnuiește să alerge împotriva curentului, ceea ce nu-i tocmai potrivit, când vrei să fii vândut și citit. Dar uite că-i merge și ne-a dat vreo opt cărți de poezie (pe lângă cele de proză și de traduceri) dintre care una – Cel bătut îl duce pe cel nebătut, premiată de uniunile de creație ale scriitorilor din cele două țări, e desemnată cea mai bună carte a deceniului 1991-2000.