Legenda celor patru frați-vânt
Pentru Magda Cristina
A fost odată o vreme – o! este o eternitate de atunci! – când zeii, animalele şi oamenii trăiau laolaltă pe pământ, într-o asemenea bună înţelegere şi armonie încât nu exista nici o diferenţă între ei. Femeile, urşii, bărbaţii, potârnichile, copiii, vulpile, lupii, somonii se înţelegeau de minune şi conversau întotdeauna ca nişte buni amici.
Prietenia dintre ei era atât de puternică, întâmplările din viaţa lor atât de simplu şi de firesc legate între ele, încât nu era nimic de mirare ca un pelican uriaş să adopte un pui de om, rămas fără părinţi, şi să-l crească în maniera sa, fără a face nici o distincţie între bietul orfan şi propriii săi pui, în imensul cuib construit printre ierburile înalte.

Citește mai mult

Despre poezie și cei șapte sâmburi de rodie. La mulți ani, părinte Ignatie Grecu!

Cernica, noiembrie 2004. Stăm pe cerdac așteptând venirea Monahului Ignatie Grecu. La Cernica, lumina e blândă, ca o apă de aur, și – nu știu cum, poate pentru că suntem după slujba de duminică și ultimele ceasuri le-am petrecut în biserică, ascultând cântările bizantine – pare că e și mai cald aici, între zidurile mănăstirii, decât dincolo de poartă, unde gerul a început să muște. Dintre șirurile de credincioși, unul dintre călugări se desprinde, înaintând cu pasul iute spre noi. Chipul atât de tânăr, cu același zâmbet senin pe care îl știu de ani în șir, îmi stârnește, ca de fiecare dată, o scurtă uimire: da, peste Monahul Ignatie – Iordan Grecu pe numele de mirean, cândva, când era profesor într-una dintre școlile de prin preajma Bucureștilor – anii curg fără să lase urme.

Citește mai mult

sarindar
Sărindar – istoria puțin știută a dărâmării „bisericii coconilor” din București

sarindarRăsfoind ediţii vechi de-un secol şi mai bine ale «Universului» (ziarul fondat de Cazzavillan în 1884 şi care i-a însoţit pe români, în istoria lor, timp de aproape 70 de ani), o notiţă mi-a sărit sub ochi. «Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea bisericii Sărindarului. Dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3.500 lei. Lucrarea trebuie sfârşită până-ntr-o lună». Era ediţia din 3 septembrie 1893 şi asta-nseamnă, după regula în care zilele de ieri, azi şi mâine sunt consemnate în presa vremii cu o zi întârziere, că şedinţa de la minister se ţinuse pe întâi septembrie, chiar de-nceputul anului bisericesc, pentru Mănăstirea Sărindar… un început al sfârşitului.

A 40-a ctitorie

Citește mai mult

„Mazzarelle” sau povestea neobișnuitelor sarmale din Abruzzo

În Abruzzo – regiune italiană situată între Apenini și Adriatică, pe la mijlocul „pulpei cizmei italiene” – carnea de ovine are un caracter dominant în reţetarul local. Mielul, oaia, berbecul – ca şi “verişoara” lor, capra – se regăsesc în felurile de mâncare din toate cele patru provincii ale regiunii. Păstorii obişnuiesc să prepare mielul “a catturo”, adică fiert mocnit într-un ceaun uriaş, cu toartă, prins într-un cârlig şi aşezat pe un trepied de fier (pirostrii, am spune noi) sub care se face foc deschis. Carnea, tăiată în bucăţi, se aşază pe fundul ceaunului, adăugându-i-se ulei, slănină, pătrunjel, salvie, ceapă, boia şi, dacă e nevoie, puţină apă. Pe cât posibil, se lasă să fiarbă în suc propriu, pe îndelete. Când este gata, se trage ceaunul deoparte şi se mănâncă întingând în sos bucăţi de pâine sau chiar de polenta.

Citește mai mult

Remember Nice.. cu Picasso și Matisse!

Am fost norocoși! Zău că am fost norocoși… Deși trebuia să se fi încheiat de câteva zile, la începutul lui octombrie 2018 am reușit să vizităm expoziția comună – Matisse/ Picasso – de la Vila Genoise, care veghează, îmbrăcată în purpura-i seculară, deasupra Golfului Îngerilor. La Nisa, cei doi titani ai picturii mondiale și-au petrecut lungi zile și nopți în discuții pline de patos, s-au admirat și și-au influențat în mod subtil arta. Au ridicat prietenia la rang de artă.

Citește mai mult

Nicolae Labiș
Un căprior cu ochi curioși îndreptați către lume. Nicolae Labiș

Nicolae Labiș
Poetul, la 11 ani (fotografie păstrată la Casa memorială Nicolae Labiș din Mălini)

Numit „cal alb, călcând neiubirea-n picioare”, Nicolae Labiș a fost, pentru generațiile de poeți postbelice, ca buzduganul aruncat de zmeu înaintea sorții, ca să-i anunțe sosirea…

Afirmat în anii ’50, obsedantul deceniu al literaturii prolet-cultiste, a reușit să-și impună lirica pentru eternitate, chiar dacă o bună parte dintre cei care i-au fost colegi la Școala de Literatură au intrat în încețoșata uitare. Sadoveanu afirma atunci că din Școala de Literatură vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat, prin asta spunând, de fapt, că numai cei cu geniu în pană vor răzbi dincolo de timp. Atins prea devreme de „pasărea cu clonț de rubin”, într-un decembrie de-acum 64 de ani, foarte tânăr, atât de tânăr încât te și miri când a avut timp să scrie o operă care să conteze în fața veacurilor, Labiș a suscitat adeseori interesul istoricilor literari. Aceștia căutau însă să-i pună mai degrabă în raftul potrivit moartea – cu toate fandările unei teorii a conspirației care a dus, în timp, la învrăjbirea unor colegi de generație și chiar la saltul în timp al unora dintre ei (vezi cazul Cezar Ivănescu – Gheorghe Tomozei) – și nu să așeze în contextul liricii contemporane lui poezia surprinzător de matură a unui adolescent nesfârșit… E același adolescent care a avut șansa unei existențe într-un topos legendar, cu o natură veșnic încântătoare, care-i era mereu sursă de inspirație. Cum, când, cine, de ce l-a tras de pulpana paltonului, aruncându-l pe șina de tramvai? Asta e întrebarea la care se caută mereu răspuns, de mai mult de o jumătate de secol încoace. Dar cum de a fost atât de mare talentul cuibărit în trupul acela firav, de căprior rătăcit în pădurile Bucovinei? La întrebarea asta cine răspunde? Citește mai mult

Delia Nicole
Delia Nicole: „Vreau ca piesele mele să dea speranță oamenilor”

Delia NicoleUn cocktail perfect: 16 ani, muzică, pasiune. Și muncă. Pentru că arta este, o știm cu toții (chiar și când nu ne mai amintim a cui este butada), 1% inspirație și 99%… vă las pe voi să completați. Eu mă grăbesc să vă povestesc despre Delia Nicole, adolescenta pentru care muzica nu este un destin întâmplător, ci unul pentru care muncește, în fiecare zi, de un deceniu. Deja… La început de iulie, cu doar câteva zile înainte de a împlini 16 ani, Delia Nicole a lansat trei piese, pe YouTube. Un debut promițător, la care vreau să vă fac părtași.

Adolescenții (cel puțin unii dintre ei) ne uimesc prin dedicația și abnegația cu care își urmăresc țelurile. Țeluri care, pentru unii, sunt simple hobby-uri; pentru alții, o proiecție a viitorului lor. Muzica, moda, istoria modei, călătoriile –„pentru că, de mică, părinții m-au încurajat să descopăr lumea”. Pe Delia Nicole am întâlnit-o prima dată când era „mică”, într-o călătorie. Știu bine ce vrea să zică și mă bucur că, de atunci, nu a încetat „să descopere lumea”. La fel, îmi pare minunat că de la copilul care îngâna, alături de adulți, refrenele cântecelor de bivuac, o regăsesc acum o muziciană în devenire, căreia simt că trebuie să îi cer un interviu. Citește mai mult

Admiterea 2020 – Științele Informării și Documentării. De ce să alegi acest program de studii?

Foto: Pixabay

„Starea de urgență” și apoi „starea de alertă” au provocat schimbări în întregul sistem de educație românesc, în privința metodologiei de trasnsmitere a conținutului programelor școlare și în evaluarea acestora. Iată-ne ajunși la un alt prag, admiterea în învățământul universitar, despre care am cerut detalii dlui prof. univ. Ionel Enache, șeful Colectivului de Științe ale Informării și Documentării din cadrul Departamentului de Științe ale Comunicării și Documentării al Facultății de Litere a Universității din București.

Citește mai mult

Acad. Eugen Simion: „Sunt imprimat de spiritul lui Caragiale, un scriitor care îmi place enorm”

Acad. Eugen Simion (sursa: wikipedia)

Dacă ar fi să strâng într-o carte interviurile/ dialogurile ultimului sfert de secol – cele pe care le consider în stare să clădească minți și spirite ori să susțină edificiul culturii române – fără îndoială nu ar lipsi acest interviu, pe care l-am realizat în februarie 2012 cu academicianul Eugen Simion. Era „Anul Caragiale” (prilejuit de centenarul trecerii spre alte universuri spirituale a uriașului scriitor român), dar dialogul a avut loc cu câteva luni mai devreme, în februarie, când se împlineau 160 de ani de la nașterea acestuia.

Despre „spiritul lui Caragiale”

Domnule academician Eugen Simion, cred că destinul a știut bine ce vrea de la dumneavoastră când a decis să vă nașteți la Ploiești, adică nu departe de locul unde s-a ivit pe lume Ion Luca Caragiale, scriitorul, de la nașterea căruia s-au împlinit, în 1 februarie, 160 de ani. Vă rog să îmi spuneți, pentru început, câteva lucruri despre locul în care ați crescut și despre amprenta lui Caragiale la Ploiești.

● O mică precizare, m-am născut lângă Ploiești, ca și Caragiale, poate un pic mai aproape decât dumnealui. El s-a născut la Haimanale, eu m-am născut într-o localitate care se cheamă Chiojdeanca. Citește mai mult

Casa cu tamarisc (5) Pavel Noapteș, orfanul

casa cu tamarisc
Foto: Pixabay

Dinaintea mămăligii aburinde, pe care Maia o taie în şase cu aţă albă de mosor, băiatul stă ca pe ghimpi, privind pe sub sprâncene la taică-su. Pavel nu pare a şti nimic din neliniştile băiatului. Ori le pune pe seama verii ce stă să se termine.

./.
Asemeni lui, cu mulţi ani în urmă, Costin o să lase în spate tihna satului şi va merge mai departe, la liceu. Băiatul e dezgheţat, prinde iute orice învăţătură şi a fost cel dintâi în toţi anii. Bărbatul îşi aduce aminte de toamna în care a început el lungul drum spre marele oraş. Moşierul venise primăvara în sala îngustă, cu bagdadie joasă, unde cei mai înalţi dintre flăcăi mergeau gârbovi, ca nişte bătrâni storşi de vlagă, şi-i îndemnase să înveţe bine, să nu se lase pe tânjală. Pe cei mai bravi voia să-i trimită la şcoală mai departe şi, dacă o fi să fie, peste ani, chiar la universităţi. Băieţii priveau, în lumina puţină ce se strecura prin fereastra cu un ochi spart, profilul subţire, cu fruntea boltită şi nas ascuţit şi nervos, sub care buzele se mişcau cu fermitate, apăsând pe unele cuvinte, ca şi cum astfel ele ar fi ajuns mai uşor în mintea lor şi înţelesul le-ar fi fost mai desluşit. Dascălul i-a spus moşierului numele celor mai buni la carte, printre ei era şi el, Pavel Noapteş, orfanul…

Citește mai mult