Delia Nicole: „Vreau ca piesele mele să dea speranță oamenilor”
Un cocktail perfect: 16 ani, muzică, pasiune. Și muncă. Pentru că arta este, o știm cu toții (chiar și când nu ne mai amintim a cui este butada), 1% inspirație și 99%… vă las pe voi să completați. Eu mă grăbesc să vă povestesc despre Delia Nicole, adolescenta pentru care muzica nu este un destin întâmplător, ci unul pentru care muncește, în fiecare zi, de un deceniu. Deja… La început de iulie, cu doar câteva zile înainte de a împlini 16 ani, Delia Nicole a lansat trei piese, pe YouTube. Un debut promițător, la care vreau să vă fac părtași.
Adolescenții (cel puțin unii dintre ei) ne uimesc prin dedicația și abnegația cu care își urmăresc țelurile. Țeluri care, pentru unii, sunt simple hobby-uri; pentru alții, o proiecție a viitorului lor. Muzica, moda, istoria modei, călătoriile –„pentru că, de mică, părinții m-au încurajat să descopăr lumea”. Pe Delia Nicole am întâlnit-o prima dată când era „mică”, într-o călătorie. Știu bine ce vrea să zică și mă bucur că, de atunci, nu a încetat „să descopere lumea”. La fel, îmi pare minunat că de la copilul care îngâna, alături de adulți, refrenele cântecelor de bivuac, o regăsesc acum o muziciană în devenire, căreia simt că trebuie să îi cer un interviu.
– Delia Nicole, nu știu dacă e primul tău interviu, dar aș vrea să vorbim despre tine ca și cum ar fi cel dintâi: să ne spui cine ești și care sunt dorințele, proiectele tale?
– Sunt o liceană de 16 ani. Am trecut în clasa a X-a, la Liceul „Spiru Haret” din București, profilul Științe sociale – engleză intensiv. Sunt pasionată de modă, de istoria modei, de călătorii, pentru că de mică părinții m-au încurajat să descopăr lumea.
– Și muzica? E un hobby, pentru tine, sau e… ceva mai mult?
– Mi-a plăcut muzica din fragedă copilărie. Am studiat pian, oboi, iar mai târziu am început să studiez canto. Nu cred că am conștientizat de la început că mi-aș dori „să fac muzică” toată viața, dar acum, da, pot spune că m-aș vedea având o carieră muzicală. Mă văd „trăind din muzică”, 100%. Deși lumea spune că e greu, că e mai complicat în artă…
– De ce muzică și nu istoria modei? Sau… istoria muzicii?
– Sigur, mi-ar plăcea să studiez și istoria muzicii. În ultimii ani am studiat doar teoria muzicii și canto.
– Și pian, și oboi…
– În clasa I și a II-a am urmat cursuri de pian. Atunci însă nu mă gândeam că aș putea să performez în muzică. Am studiat în particular… În clasa a III-a, părinții m-au dus la Școala de Muzică nr. 3, în strada Berzei, ca să continui cu pianul, dar nu mai erau locuri și așa s-a întâmplat că am început să studiez oboiul. Știți, e un instrument de suflat care seamănă cu clarinetul, dar are ancie. Nici nu știam că există acest instrument, până atunci… Au fost doi ani foarte frumoși. Profesoara mea de atunci mi-a spus că multe persoane, după studiul oboiului, se îndreaptă către clasele de canto. A fost un sfat bun, care s-a potrivit mai târziu.
– Da, oboiul te ajută să reglezi respirația. Și asta este folositor pentru cineva care face canto.
– Este obositor să cânți la oboi. Din acest motiv, solo-urile de oboi, într-un concert, sunt, de obicei, scurte…
– Și canto, când ai început să studiezi?
– În primul an de gimnaziu nu am mai făcut muzică. Dar în clasa a VI-a am început canto, la școala doamnei Crina Mardare. Mulți merg cu gândul: „Sunt la școala Crinei Mardare! Sunt mare! Ea o să mă ajute să urc până sus!”. De fapt, dumneaei ne-a spus de la început că nu pune proptele și nu manageriază, nu impresariază. La școala ei pur și simplu înveți tehnică vocală! Adevărul este că chiar și eu am crezut la început că, dacă urmez această școală, succesul e garantat. Dar este doar o școală unde înveți să dai totul din tine și să cânți cât mai bine. Cât de bine poți tu.
– E rău așa? Este bine? Tu ce crezi?
– Categoric, la o școală privată te aștepți să ai rezultate mai bune. Plătești pentru asta. E un alt mediu artistic, pentru că acolo vin des artiști, cântăreți… Atunci mi-am dat seama, de fapt, că vreau să fac din muzică mai mult decât un hobby. Fac cursuri de canto cu Raluca Leoacă și pot spune că, da, din momentul în care am avut motivația unei cariere în muzică și am arătat că vreau asta, profesoara mea m-a ajutat. Ea m-a dus, de exemplu, la cei cu care am orchestrat şi înregistrat piesele pe care le-am compus.
– Te-am ascultat, recent, într-un clip video, interpretând un cântec în limba franceză, la o competiție online a Institutului Francez din Bucureşti…
– Da, am cântat „Dernière danse”, de Indila. De fapt, mă leagă multe amintiri frumoase de acest cântec. Îmi place foarte mult melodia. Cred că eram în clasa a III-a când am urcat pentru prima dată pe scenă, la o serbare școlară. Am interpretat acest cântec și, contrar așteptărilor mele, m-au apreciat mult și părinții, și profesorii. Într-un fel, atunci când am înregistrat această melodie pentru IFR am vrut să îmi aduc aminte de perioada aceea… când nu aveam pregătirea muzicală și calitățile vocale de acum.
– Să revenim însă la melodiile pe care le-ai compus și le-ai interpretat… Melodii pe care le-ai lansat, deja, pe YouTube… Ai făcut cursuri de compoziție? Vrei să faci asta?
– Nu fac la școală compoziție și nici nu intenționez să fac cursuri de compoziție, deocamdată. Când compun, sunt spontană și merg pe simțurile și emoțiile mele. Cursurile, mă gândesc acum, m-ar îngrădi în exprimarea mesajului meu. Sunt totuși sigură că voi face, mai târziu, și cursuri de compoziție. Acum, aș vrea să transmit oamenilor faptul că piesele mele ar putea fi un mod prin care ei înșiși să se simtă înțeleși și să simtă că nu sunt singuri. Asta au făcut piesele pe care le-am scris pentru mine și cred că asta pot face și pentru ei.
– Să vorbim despre aceste trei piese… (N.r. – toate cele trei clipuri le veți găsi la finalul acestui interviu! Ascultați-le! Veți avea revelația unei voci care promite, componistic și interpretativ!)
– Am compus pentru ele muzica și textul. Orchestrația a fost făcută de Emanuel Masson și Radu Teodorescu. Piesele au fost lansate pe YouTube cu puțin înainte de a împlini 16 ani (Delia Nicole este născută pe 6 iulie – n.r.). Puteam să le lansez mai devreme, dar m-a împiedicat pandemia. Cea mai complexă, ca linie melodică, este piesa „Wave”. Celelalte două – „No feelings tonight” și „Never gonna change” – se încadrează în tipul de piesă ușor de scris, pentru mine. Totuși, la „Wave” am avut o experiență specială, am simțit că scriu ca și cu mi s-ar fi dictat anumite lucruri. E inspirație, nu?
– Da… acel uriaș…1% inspirație, pentru că 99% este trudă.
– În compoziție trebuie sa fii constant, nu poți să lași totul la voia inspirației. Acum, lucrez pentru niște piese pe care vrem să le vindem, să le dăm altor artiști. Deci, pe viitor, voi căuta să învăț mai mult despre compoziție. Mai ales că nu intenționez să compun doar pentru mine. Să dai altora piesele tale e bine, pentru că ei te pot consacra cântându-ți piesa, care poate deveni de succes. Acum nu am un contract pentru așa ceva, dar am deja treizeci de piese compuse și lucrez cu cei cu care mi-am orchestrat primele piese, lucrăm pentru niște piese pe care vrem sa le dăm mai departe altor artiști.
– Cum a fost, cum este lucrul cu ei – cu Emanuel și cu Radu?
– Revenind la cele trei melodii lansate pe YouTube – deși initial le-am scris pe toate trei ca balade, când am ajuns la studio, băieții mi-au spus că ei consideră că unele trebuie duse în altă zonă și atunci, muzical vorbind, le-am diversificat. Să încep cu „Wave”, care este cea mai profundă. Ar trebui să spun că nu este o experiență proprie, dar am empatizat cu anumiți oameni. E despre blocajul sufletesc și mintal pe care îl creează cineva și din care apoi nu mai poate ieși. Un cerc vicios. E vorba aici și de vicii – alcool, droguri – pentru că personajul își alungă suferința prin vicii, iar acest lucru îl afundă și mai tare. Deși aparent piesa e tristă, sensul este „you will find your wave”.
– Ai o „metodă” de lucru, un „plan” pe care îl urmezi?
– Se poate spune și așa. Mi-am dorit ca prima strofă din piesele mele să prezinte povestea, iar a doua să vină cu sfaturi, cu lucrurile prin care personajele se refac sau își găsesc/regăsesc calea – acestea sunt versurile mobilizatoare. Vreau ca piesele mele să dea speranță oamenilor. Oricât de greu e totul, există o lumină la capătul tunelului. Un mesaj pozitiv. Cântecul acesta („Wave” – n.r.) nu știu de unde mi-a venit. Am imaginea în minte, când eram la pian… și am apăsat pe clape. Cântecul „a venit”, pur și simplu. N-am cunoscut concret personajul cântecului meu.
– Spuneai că inițial, toate cele trei piese erau compuse ca balade…
– Da, și numai una dintre ele a rămas baladă: „Never gonna change”. Este, de fapt, o baladă de dragoste. Eu întotdeauna scriu despre momentul despărțirii sau despre momentul când lucrurile s-au consumat. Nu știu de ce, dar parcă e mult mai ușor să scrii despre ceva trist decât despre ceva vesel. Și mai ușor e să scrii când te afli într-o stare de tristețe. În momentul în care ești fericit, nu ai nevoie de consolare, iar când ești trist simți mai mult nevoia să exteriorizezi sentimentele. Dar simt că trebuie să îmi duc piesele și într-o direcție mobilizatoare, să nu fie chiar tristețe profundă, grea… Piesa asta e scrisă din perspectiva în care eu mă adresez unei fete, vorbesc cu ea, doar că asta poate avea două sensuri – poate fi văzută ca o discuție cu o persoană din exterior sau ca o discuție a mea cu mine însămi. Mesajul este acela că ai făcut bine în relația respectivă sau toate deciziile luate au fost bune, chiar dacă te-au adus în punctul respectiv, și asta pentru că el nu s-ar fi schimbat niciodată. Și atunci, mesajul este, în cele din urmă, unul pozitiv: ai făcut tot ce trebuia, având în vedere că nu aveai cum să-l schimbi pe el, ca om. Fata, evident, e tristă din cauza celor întâmplate, dar nu avea ce să facă mai mult.
– Și „No feelings tonight”? Aici care este story-ul?
– A treia piesă nu are un mesaj la fel de profund. Instrumental vorbind, merge spre stilul electro-pop. Este tot despre ceea ce trăiești după o despărțire, dar mesajul e tot mobilizator: vorbește despre cum trebuie să sărbătorești viața și bucuriile ei, chiar dacă ai trecut printr-un moment mai greu. În loc să stai să suferi e mai bine să uiți, măcar o seară, toate lucrurile care îți fac rău. Să-ți pui cele mai bune haine, să ieși în oraș, să te simți bine și să sărbătorești toate lucrurile bune din viața ta. Pentru că de multe ori ne victimizăm și alegem să retrăim momentele triste din viață, dar uităm că avem atâtea lucruri pentru care merită să fim fericiți.
– Te-ai gând la un CD, cât mai curând?
– Nu ne-am gândit încă la un CD. Dar aș vrea ca una dintre piese să aibă un clip. E greu, ca artist independent, să faci lucruri din astea de bună calitate, pentru că bugetul trebuie să fie foarte mare. Dar, dacă ai o casă de muzică alături de tine, chiar dacă asta înseamnă că renunți la o parte din câștig, lucrurile pot fi mult mai calitative. Spre asta tindem. Vrem să semnăm cu o casă de muzică.
– Cum se vede lumea la 16 ani?
– Am 16 ani, dar nu-mi doresc să am responsabilități sporite. Vreau să fac muzică. Vedem mai pe urmă și cu altele. Cei mai buni fani ai mei sunt familia și prietenii. Toți au fost fost receptivi la piesele mele. Chiar nu am primit comentarii negative și asta a fost foarte bine pentrru mine. M-am bucurat că muzica mea a ajuns la cei de vârsta mea. Iar în baladă s-au regăsit și adulții. Muzica are o vibrație, chiar și fără un mesaj explicit. Iar vibrația asta a atins multe suflete…
A republicat asta pe ENRICO FANCIOTTI.