Nichita Danilov – sacru şi impur
Despre poezia lui Nichita Danilov – mai ales despre cărţile lui de început – s-a vorbit nu de puţine ori în asociere cu ritmurile baroce ale muzicii sau cu frescele religioase ale sfârşitului de ev mediu.
Corurile din cartea sa de debut, Fântâni carteziene, publicată în 1980, propun un poet optzecist copt deja, care promite să dea peste cap canoanele lirice fixate de poeţii afirmaţi imediat după război. E şi motivul pentru care clamează iertarea, într-un crescendo modulat, demn de alte veacuri: „Îngenuncheaţi în amurg/ să privim dincolo/ de spaima ochilor noştri/ dincolo./ / Dincolo dincolo/ ce este dincolo?/ să cerem iertare/ iertare iertare/ trupului nostru/ de dincolo”.
Cine era „cafegi-bașa” sau „vel-cafegiu”, adică… mai-marele cafegiilor din Valahia, mă lămurește, din pagina unei cărți din veacul trecut, istoricul George Potra: „slujbașul domnesc, care avea în grija lui cafeaua, zahărul și întreg inventarul necesar, precum și obligația de a servi cafeaua, era numit cafegi-bașa sau vel-cafegiu și își avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoțea pe Domn în anumite ocazii”… De la asediul Vienei de către turci, încoace, Europa fusese cucerită de licoarea brună, iar țărișoarele românești nu fuseseră nici ele scutite de asemenea patimă. 