Aripa sub cămașă a lui Nicolae Dabija, una dintre primele cărți de poezie basarabene tipărită cu grafie latină, în 1989, este și cel dintâi volum liric venind din arealul (încă) sovietic (atunci) pe care l-am citit. Printr-o fericită întâmplare, l-am primit cu autograf chiar de la autor, la scurtă vreme după ce podurile de flori de peste Prut readuseseră frații în brațele fraților. Citește mai mult
Despre poezia lui Nichita Danilov – mai ales despre cărţile lui de început – s-a vorbit nu de puţine ori în asociere cu ritmurile baroce ale muzicii sau cu frescele religioase ale sfârşitului de ev mediu.
Corurile din cartea sa de debut, Fântâni carteziene, publicată în 1980, propun un poet optzecist copt deja, care promite să dea peste cap canoanele lirice fixate de poeţii afirmaţi imediat după război. E şi motivul pentru care clamează iertarea, într-un crescendo modulat, demn de alte veacuri: „Îngenuncheaţi în amurg/ să privim dincolo/ de spaima ochilor noştri/ dincolo./ / Dincolo dincolo/ ce este dincolo?/ să cerem iertare/ iertare iertare/ trupului nostru/ de dincolo”.
Începuse totul cu o legendă căreia îi căutam rădăcinile pe coclaurile Carpaţilor, la Întorsură. Reminiscenţa unui text citit cândva, care plasa Caucazul mitic… acasă, pe umărul munţilor cunoscuţi, nu departe de apa Buzăului.
Scrisese cineva că el, Caucazul, nu era altul decât ţinutul de piatră al caucilor, trib tracic, viteaz şi puternic, ca tot neamul lor cel întins. Acolo, ţintuit de piatră, Prometeu primea „vizita” crudă a vulturului care se înfrupta din ficatul lui, zi după zi, până Hercule avea să-l scoată de sub pedeapsa zeilor. Citește mai mult
În Săptămâna Luminată, pasul e mai uşor, căci şi inima ţi-i mai uşoară. Asta am învăţat de-acasă, din primii ani ai copilăriei: după ce te-ai spovedit şi te-ai împărtăşit – după ce ai împărtăşit cu cei din jur minunea sfântă a învierii – te simţi mai uşor decât borangicul.
În Săptămâna aceasta a Paştelui, când cerurile, după tradiţie, sunt deschise, păcatele cele grele se fac uşoare precum fulgul.
Revenind acasă, de pe meleaguri binecuvântate, cele bătute cu pasul de schimnici, primul lucru pe care îl fac este să coc o pâine. Citește mai mult
Emoţiile primăverii sunt în pârg, în acest timp minunat ce urmează Învierii. Ceea ce a fost floare cândva începe să devină puţin câte puţin fruct. “Gorgoază” – îi zic unii, “jefuind” într-un gest ştrengăresc corcoduşii din cartier.
“Aguridă” – numesc alţii viaţa aceasta dintre floare şi fruct (neuitînd avertismentul acela cu “strepezitul dinţilor”). Citește mai mult
Oamenii de rând lasă în urma lor un nume scris pe o piatră; unii dintre ei pe o carte. De la unii începe istoria, cu alţii se termină. Câţiva, foarte puţini, cei aleşi, îşi urcă numele pe o stea. Românii au steaua lor şi ea se numeşte: Eminescu, poetul de la a cărui naştere vom aniversa la 15 ianuarie 164 de ani. Citește mai mult
Hangiul tocmai pregăteşte gâştele la frigare pentru pofta de nestăvilit a lui Porthos. Eu citesc paginile cu nesaţ, să-l ajung din urmă pe D’Artagnan, care se-ndepărtează în galop de foamea pantagruelică a camaradului său, apropiindu-se cu fiecare verstă parcursă de portul din Calais.
Cu „tatăl” Dumas veghindu-mi nopţile de citit la lumina lanternei, eu şi tânărul aspirant la uniforma muschetarilor îndeplinim misiunea şi păstrăm neştirbită onoarea Reginei! Ah, şi ce chef vom încinge cu toţii într-o tavernă pariziană, la ceas târziu, învelit în istorii ce-aşteaptă să fie scrise! Citește mai mult
Ţurţurele din colţul streşinii, uriaş, ca un pumnal de cristal gata să fie împlântat în inima iernii, a început să picure rar. Hmmm! Se-nzdrăveneşte vremea – zice cineva. Eu, ce-i drept, m-aş duce mai departe cu iarna asta de poveste, cu zăpezi care scârţâie sub tălpi, ca odinioară. Numai că nu-i după mine, ci după „încălzirea globală”. Lângă ţurţurele cel mare stau aproape, ca lângă un frate protector, încă vreo trei-patru, mai mititei. Întind mâna spre unul dintre ei, şi-l rup, şi rupându-l ţurţurele sună sec, ca un os uscat care plesneşte. Mă uit în dreapta, mă uit în stângă şi, ferindu-mă de priviri răutăcioase, muşc din vârful lui… Ca-n copilărie, când mâncam „îngheţată cu aromă de iarnă”… adică mestecam gheaţă din ţurţuri. Cei mai „gustoşi” erau „ţepii” crescuţi pe crengile unui zarzăr mărunt din curte. Citește mai mult
Dacǎ e sǎ-i dau crezare mamei, mai sunt câteva ore bune – o postaţǎ de timp, ar fi spus bunica (precursoare a metaforelor mele de mai târziu) – pânǎ la ceasul când se împlinesc anii de când m-am nǎscut. Dacǎ mǎ iau dupǎ peticul de hârtie numit „certificat de naştere”, ceasul ǎsta s-a împlinit de mult, „din ‘ne’sarǎ”.
Hai, cǎ veni timpul sǎ pun pe „hârtia” cea albǎ-ca-zǎpada a computerului şi povestea asta.
M-am nǎscut într-o duminicǎ învǎluitǎ-n ninsoare, pe 29 decembrie… Citește mai mult