NASA şi Eminescu

Oamenii de rând lasă în urma lor un nume scris pe o piatră; unii dintre ei pe o carte. De la unii începe istoria, cu alţii se termină. Câţiva, foarte puţini, cei aleşi, îşi urcă numele pe o stea. Românii au steaua lor şi ea se numeşte: Eminescu, poetul de la a cărui naştere vom aniversa la 15 ianuarie 164 de ani.
De câţiva ani, pe planeta Mercur – aflată la cea mai mică distanţă de Soare, există un loc numit: Craterul Eminescu. Acesta a fost studiat de sonda spaţială Messenger în 2008, iar cercetările au fost prezentate de către specialiştii NASA la cea de a 41-a întâlnire a “Lunar and Planetary Science Conference”, din 2010. Echipa Messenger a fost, de altfel, cea care a propus acest nume la International Astronomical Union (IAU) – singurul organism abilitat să oficializeze denumirile corpurilor cereşti. Motivaţia a fost simplă şi clară: “Craterul a fost numit în onoarea lui Mihai Eminescu, un poet desăvârşit şi influent, care până astăzi este considerat poetul naţional al României”, scrie pe site-ul NASA. Mihai Eminescu nu este însă singur “printre stele”. Şi alte nume româneşti sunt răspândie în Galaxie.

Cum sunt botezate corpurile cereşti?
Fiind curioşi să aflăm “cum sunt botezate stelele?”, am rugat-o pe dna Magda Stavinschi, reputat astronom (între anii 1990 şi 2005, domnia sa a condus, de altfel, şi Institutul de Astronomie al Academiei Române), să ne dea câteva lămuriri. Mai întâi am aflat că stelele nu au nume – “se foloseşte un indicativ, care este precedat de anul descoperirii lor” –, nume au însă celelalte corpuri cereşti: planetele, asteroizii, cometele, ca şi formele de relief de pe acestea. “Înainte exista o formulă foarte corectă: erau solicitate institutele naţionale, comitetele naţionale de astronomie, care făceau mai multe propuneri şi, dintre ele, unele erau acceptate. Astăzi, pentru că s-a înmulţit numărul obiectelor spaţiale care pot fi botezate, face propuneri cine vrea şi cine nu vrea, nu mai există o rigoare. Să vă povestesc o întâmplare de-acum câţiva ani: înainte nu puteai să propui decât numele unei persoane decedate, acum regula s-a schimbat şi cineva, din Rusia, a propus numele cuiva foarte cunoscut, care s-a dovedit că era un mare escroc”.

Nume româneşti pe cer
Doamna Magda Stavinschi ne spune că primul român care a primit un nume în spaţiu a fost Spiru Haret. Se întâmpla în anul 1970. “Este un crater de pe faţa nevăzută a Lunii. Dar să vă istorisesc ceva despre acest Crater Haret… Înainte de 1989 am vrut să vorbesc într-o emisiune de televiziune despre el şi mi-au spus: «Să nu pomeniţi numele de Haret, dacă îl spuneţi, tăiem». «Bine, atunci am să vorbesc despre asteroidul Constantin Pârvulescu»… Haret era indezirabil într-o anume perioadă din comunism, deşi el murise în 1912. Pârvulescu era unul dintre marii noştri astronomi interbelici, dar mai exista un alt Pârvulescu, unul dintre fondatorii Partidului Comunist, iar ei, la televiziune, făceau această confuzie”. (Ironia face că Pârvulescu a fost ulterior unul dintre criticii la scenă deschisă ai lui Ceauşescu.)
Dar să vedem ce alte nume româneşti hălăduiesc în spaţiu. Mai mulţi asteroizi poarte numele unor astronomi români. Pe Marte avem: craterele Iazu (2006) şi Batoş (1976) – numele a două localităţi româneşti – şi Valea Rhabon (1988) – Rhabon fiind numele antic al râului Jiu. Pe Lună: Montes Carpatus (1961). Pe Venus: patera Darclée (2006) – soprana Hariclea Darclée, craterul Văcărescu (1994) – poeta Elena Văcărescu, precum şi câteva nume proprii româneşti: craterele Esterica (2003), Zina (1985), Veta (1997), Natalia (1985) şi Irinuca (1997). “Pentru Venus, am propus mai multe nume de românce celebre, pentru că Venus e asociată cu dragostea şi cu femeia”, ne spune dna Magda Stavinschi.
În ce-l priveşte pe Eminescu: “E bine că el are un nume undeva, chiar şi pe Mercur, cu toate că l-aş fi vrut mai degrabă asociat cu planeta Venus. Dar ştiţi ce e curios? – şi am spus-o şi astă-vară, când a avut loc tranzitul planetei Venus prin faţa Soarelui – pe Eminescu şi pe Ştefan Micle îi leagă nu doar Veronica Micle, ci şi… Luceafărul. Pe 9 decembrie 1874, tranzitul planetei Venus a fost observat pentru prima dată de către profesorul Ştefan Micle şi de Neculai Culianu, bunicul lui Ioan Petru Culianu. E… coincidenţa coincidenţelor!”.

Astronomie şi cosmologie
Femeia şi stelele. Da, acestea i-au unit pe cei doi mari bărbaţi din viaţa Veronicăi Micle: strălucirea “blondelor plete” şi… astronomia. Profesor de ştiinţe exacte – chimie şi fizică – Ştefan Micle a fost interesat de astronomie. La fel şi Eminescu. În capitala Germaniei, studia – pe lângă istorie, filosofie, matematică şi politică – astronomia. A fost interesat de legile mişcărilor corpurilor cereşti, de legea atracţiei universale. Între manuscrisele rămase din acea epocă, el descrie poziţia “planetei albastre” în sistemul solar. Dar cele mai interesante observaţii sunt cele care au fost capsulate în taina versului. Legătura dintre astronomie, cosmologie şi poezie e puternică şi vizibilă. El descrie, în “Luceafărul”, de exemplu: conservarea energiei: “Din sânul veşnicului ieri,/ Trăieşte azi ce moare/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ Se-aprinde iarăşi soare”; găurile negre: “Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar,/ Din goluri a se naşte”; iar în poemul “La steaua”, intuieşte Teoria Relativităţii, pe care Albert Einstein abia câteva decenii mai târziu o va defini. “La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate demult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre”.