Alături de celebrul său vin roşu, regiunea franceză Bordeaux mai are un produs demn de masa unui rege: stridiile de Arcachon. De acum 1.700 de ani, când au fost pomenite prima dată de poetul Ausone, până în timpurile noastre, ele au încântat prin gustul lor deosebit, „atât de agreabil şi atât de delicat încât ai crede că respiri violete”.
Două, da, pentru că cea dintâi a scris-o însuși Caragiale, oaspete din ce în ce mai des al Sinaiei, în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea – pe când ședea în gazdă la „vilele Gentilini” de pe strada care se numește azi Avram Iancu. Vilele (la numerele 28 și 32, azi) se aflau vizavi de una dintre casele construite de un alt italian, A.G. Venturini (dar despre asta e de scris altădată… să ne amintim doar de Rică Venturiano din „Noaptea Furtunoasă” și de faptul că, chiar și după plecarea în Germania, familia ținea legătura cu „madam Venturini”, soția dezvoltatorului imobiliar A.G. Venturini).
Reclama publicată de ziarul Le Populaire : journal-revue hebdomadaire de propagande socialiste et internationaliste, în 28 iunie 1937, mi-a stârnit interesul pentru a căuta și alte informații cu privire la… Pachebotul „Sinaia”. Le Populaire anunța o croazieră de 9 zile în Mediterana (1-9 august), pentru un preț care pornea de la 810 franci (preț convenabil și clasei muncitoare, dacă luăm în calcul faptul că se anunța ca „Grande Croisiere Populaire”).
La „Le Boeuf à la Mode” se poate lua şi astăzi, ca acum un veac, o cină pariziană fabuloasă. E de ajuns să ajungi pe strada La Bruyerre, nu departe de celebra Place Pigalle şi să cauţi un imobil pe frontonul căruia se află un mic element decorativ reprezentând… un bou care poartă o pălărie „à la Belle Epoque”. Cu alte cuvinte e… un bou la modă!
La 200 de ani de la naşterea lui Darwin (1809-1882), la Londra s-a publicat o carte cuprinzând 55 de reţete din caietul Emmei Darwin, aflat în fondul special Charles Darwin de la Biblioteca Universităţii din Cambridge
Cine era „cafegi-bașa” sau „vel-cafegiu”, adică… mai-marele cafegiilor din Valahia, mă lămurește, din pagina unei cărți din veacul trecut, istoricul George Potra: „slujbașul domnesc, care avea în grija lui cafeaua, zahărul și întreg inventarul necesar, precum și obligația de a servi cafeaua, era numit cafegi-bașa sau vel-cafegiu și își avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoțea pe Domn în anumite ocazii”… De la asediul Vienei de către turci, încoace, Europa fusese cucerită de licoarea brună, iar țărișoarele românești nu fuseseră nici ele scutite de asemenea patimă. Citește mai mult
Răsfoind ediţii vechi de-un secol şi mai bine ale «Universului» (ziarul fondat de Cazzavillan în 1884 şi care i-a însoţit pe români, în istoria lor, timp de aproape 70 de ani), o notiţă mi-a sărit sub ochi. «Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea bisericii Sărindarului. Dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3.500 lei. Lucrarea trebuie sfârşită până-ntr-o lună». Era ediţia din 3 septembrie 1893 şi asta-nseamnă, după regula în care zilele de ieri, azi şi mâine sunt consemnate în presa vremii cu o zi întârziere, că şedinţa de la minister se ţinuse pe întâi septembrie, chiar de-nceputul anului bisericesc, pentru Mănăstirea Sărindar… un început al sfârşitului.
În Abruzzo – regiune italiană situată între Apenini și Adriatică, pe la mijlocul „pulpei cizmei italiene” – carnea de ovine are un caracter dominant în reţetarul local. Mielul, oaia, berbecul – ca şi “verişoara” lor, capra – se regăsesc în felurile de mâncare din toate cele patru provincii ale regiunii. Păstorii obişnuiesc să prepare mielul “a catturo”, adică fiert mocnit într-un ceaun uriaş, cu toartă, prins într-un cârlig şi aşezat pe un trepied de fier (pirostrii, am spune noi) sub care se face foc deschis. Carnea, tăiată în bucăţi, se aşază pe fundul ceaunului, adăugându-i-se ulei, slănină, pătrunjel, salvie, ceapă, boia şi, dacă e nevoie, puţină apă. Pe cât posibil, se lasă să fiarbă în suc propriu, pe îndelete. Când este gata, se trage ceaunul deoparte şi se mănâncă întingând în sos bucăţi de pâine sau chiar de polenta.
Am fost norocoși! Zău că am fost norocoși… Deși trebuia să se fi încheiat de câteva zile, la începutul lui octombrie 2018 am reușit să vizităm expoziția comună – Matisse/ Picasso – de la Vila Genoise, care veghează, îmbrăcată în purpura-i seculară, deasupra Golfului Îngerilor. La Nisa, cei doi titani ai picturii mondiale și-au petrecut lungi zile și nopți în discuții pline de patos, s-au admirat și și-au influențat în mod subtil arta. Au ridicat prietenia la rang de artă.
Am scris de nenumărate ori despre rețetele demne de masa unui rege…. De ce n-am încerca, de data aceasta, și o rețetă de… metresă? Acele femei puternice, legendare, care au fost adeseori părtașe la bunele (și relele) din viața regilor Franței – o Madame de Pompadour sau o Diane de Poitier, spre exemplu – au și ele partea lor de glorie pe tărâmul artei culinare.
Așa cum poeții de la curte le închinau lungi poeme, bucătarii creau pentru ele adevărate simfonii gastronomice. Una dintre aceste femei fatale de la curtea franceză a fost Ducesa Louise Françoise de La Vallière (1644-1719), amanta oficială a Regelui Ludovic al XIV-lea.
Citește mai mult
