N-am făcut niciodată Revelionul la restaurant. Niciodată, înainte de ’89… Părea un plan prea îndepărtat. Nu, nu irealizabil, dar îndepărtat. Eram tineri. Mai aveam timp.
Revelionul la restaurant era „pentru oameni aşezaţi”. În plus, nu ne depărtasem aşa de mult de copilărie şi de nostalgia uliţelor satului – cu zăpadă groasă, care scârţâia la fiecare pas; cu garduri şui, dincolo de care vegheau case albăstrui, cu lămpi aprinse în fereastră.
Urcam incet pe drumeagul ce duce spre Biserica Vovideniei din Luncani. Ceata abia ne lasa sa descoperim scandurile batrane ale gardului ce marginea proprietatea cuiva. Ocoleam cu cate un salt ochiuri de apa inghetata. Asa, vazand numai pamantul pe care calcam si pe omul ce pasea dinaintea noastra, lumea devenise dintr-o data de o puritate greu de suportat. Si, totusi, placuta ca atingerea sfintilor. Avem uneori atata nevoie de o zi ca aceasta, imbracata in ceata, care sa nu lase la vedere raul si mizeria din jur! Citește mai mult
