Alături de celebrul său vin roşu, regiunea franceză Bordeaux mai are un produs demn de masa unui rege: stridiile de Arcachon. De acum 1.700 de ani, când au fost pomenite prima dată de poetul Ausone, până în timpurile noastre, ele au încântat prin gustul lor deosebit, „atât de agreabil şi atât de delicat încât ai crede că respiri violete”.
Reclama publicată de ziarul Le Populaire : journal-revue hebdomadaire de propagande socialiste et internationaliste, în 28 iunie 1937, mi-a stârnit interesul pentru a căuta și alte informații cu privire la… Pachebotul „Sinaia”. Le Populaire anunța o croazieră de 9 zile în Mediterana (1-9 august), pentru un preț care pornea de la 810 franci (preț convenabil și clasei muncitoare, dacă luăm în calcul faptul că se anunța ca „Grande Croisiere Populaire”).
În Abruzzo – regiune italiană situată între Apenini și Adriatică, pe la mijlocul „pulpei cizmei italiene” – carnea de ovine are un caracter dominant în reţetarul local. Mielul, oaia, berbecul – ca şi “verişoara” lor, capra – se regăsesc în felurile de mâncare din toate cele patru provincii ale regiunii. Păstorii obişnuiesc să prepare mielul “a catturo”, adică fiert mocnit într-un ceaun uriaş, cu toartă, prins într-un cârlig şi aşezat pe un trepied de fier (pirostrii, am spune noi) sub care se face foc deschis. Carnea, tăiată în bucăţi, se aşază pe fundul ceaunului, adăugându-i-se ulei, slănină, pătrunjel, salvie, ceapă, boia şi, dacă e nevoie, puţină apă. Pe cât posibil, se lasă să fiarbă în suc propriu, pe îndelete. Când este gata, se trage ceaunul deoparte şi se mănâncă întingând în sos bucăţi de pâine sau chiar de polenta.
Am fost norocoși! Zău că am fost norocoși… Deși trebuia să se fi încheiat de câteva zile, la începutul lui octombrie 2018 am reușit să vizităm expoziția comună – Matisse/ Picasso – de la Vila Genoise, care veghează, îmbrăcată în purpura-i seculară, deasupra Golfului Îngerilor. La Nisa, cei doi titani ai picturii mondiale și-au petrecut lungi zile și nopți în discuții pline de patos, s-au admirat și și-au influențat în mod subtil arta. Au ridicat prietenia la rang de artă.
La numai douăzeci de kilometri distanță de Carcassonne, în sudul triumfând sub soare al Franței, există un sat al buchiniștilor și al librarilor. Montolieu s-a transformat, de trei decenii, într-un adevărat model de „turism literar”. În 1991, aici erau deja treisprezece librării și nouă anticariate. Și asta la doar 840 de locuitori! Astăzi numărul lăcașurilor cărții a crescut, iar un festival literar, care ține aproape anul întreg, derulează evenimente pentru toți cei care îndrăgesc litera tipărită. Citește mai mult
Noi, românii, iubim marea, vara. Iernile le facem la munte… Ori „sorim” emoții și vise în „țările calde” – iar sudul francez nu e neapărat încadrat, pentru noi, în această ultimă categorie (avem nevoie de locuri mai sudice, încă).
Totuși, din veacul al XVIII-lea, când segmentul de „loisir” al industriei ospitalității începe să se dezvolte în Occident, țărmurile cu ierni blânde ale Coastei de Azur au devenit ținta predilectă a vilegiaturiștilor aristocrați ai Europei. Nordicii – apoi britanicii, nemții, rușii – făcuseră „pârtie” (deși cuvântul ăsta aparține altui tip de spațiu geografic) spre „țărmul frumos” al Nisei. Turiștii hivernali (și între ei aproape toate capetele încoronate ale Europei) se simțeau bine aici, din toamnă până-n primăvară și nu-i de mirare că, încet-încet, s-au înmulțit și hotelurile, și restaurantele, și vilele și palatele private. Iar timpul carnavalesc găsea frumoasa și tihnita așezare într-o lumină spumoasă, îmbătată de șampanie și flori.
„Colesterol zero! În schimb, are cinarină, o substanţă benefică în tratamentul cirozei hepatice. Are şi mult calciu…” Despre ce anume este vorba?
Are un nume predestinat… gastronomic. Stefano Verdura. Adică: Ştefan Verdeaţă. Este italian, născut la Niscemi, în Sicilia. O vreme, a lucrat în Bucureşti, dar chiar dacă oraşul lui este mic – n-are nici 30.000 de locuitori – a preferat să plece din Capitala României pentru a se reîntoarce în… Capitala Anghinarei.
Un test simplu: la ce vă gândiţi atunci când auziţi vorbindu-se despre Monte Carlo? Cei mai mulţi ar răspunde: Prinţesa Grace (Grace Kelly, una dintre starletele Hollywoodului, parteneră, între alţii, cu Fred Astaire – căsătorită, ca într-un basm animat ieșit din studiourile Disney, cu principele Rainier III de Monaco, suveranul din statul liliputan de pe Coasta de Azur). Apoi: circuitul de Formula 1 şi starurile lui, Stelele Circului şi marele trofeu… Dar şi Alain Ducasse, unul dintre cei mai „înstelaţi” chefi de pe planetă. Iată, dar, cât de multe stele sunt pe cerul, pe şoselele şi în conştiinţa micului principat!
Eu vă propun alt nume: Ion. Și nu este vorba despre Țiriac… Citește mai mult
Este unul dintre puţinele castele construite de-a latul unui râu, ţinând loc şi de pod. Reşedinţă a reginelor Franţei (şi-a amantelor de regi), Chenonceau te provoacă.
Bucătăriile de la Chenonceau sunt plasate într-unul dintre pilonii podului-castel. Pe vremea Dianei de Poitier (amanta regilor Francisc I şi Henric al II-lea), a Caterinei de Medicis (nora primului şi soţia celui de al doilea) ori a Reginei Louise (soţia lui Henric al III-lea, supranumită şi „Văduva Albă”), la micul ponton de pe râul Cher acostau bărcile cu zarzavaturi, legume, brânzeturi şi carne necesare pregătirii bucatelor pentru stăpâni, oaspeţi şi slugi.
Astăzi, uşa spre ponton este închisă, iar bucătăria este parte a muzeului gestionat de conservatorul Bernard Voisin. În urmă cu 10 ani, când am vizitat pentru prima dată Chenonceau – proprietate, de aproape un secol, a familiei celebrilor ciocolatieri francezi Menier -, bucătăria castelului abia reintrase în circuitul turistic, după o lungă perioadă de restaurare. Şemineul cu grilul, maşina de gătit din veacul al XVIII-lea, cuptorul pentru pâine – toate arătau impecabil. Citește mai mult
Din Pind în Carpați – destinul Rozafei și-al Anei lui Manole sau cum se întrețes legendele, în vechiul spațiu traco-ilir.
Îmi rezerv dreptul de a scrie despre Albania prezentului (pe care am cunoscut-o, nu demult, „la ea acasă”) şi despre cea a trecutului apropiat (păzită de cele peste 700.000 de cazemate ridicate în epoca parteneriatului politic şi militar albanezo-chinez) cât de curând, poate chiar mâine… Astăzi însă aş vrea să răsfoiesc pagini cu legende albaneze. Poate şi pentru că, printr-un concurs de întâmplări, copilăria mea a început sub semnul sacrificiului din Rozafa (primisem ca premiu, la şcoală, în clasa a II-a, o carte cu trei legende albaneze) – ceea ce m-a făcut să exclam, doi-trei ani mai târziu, când am aflat de legenda Mănăstirii Argeşului: cât de mult seamănă destinul Rozafei cu cel al Anei lui Manole! Citește mai mult
