În dedicaţia scrisă pe carte unei poete, Ion Zubaşcu îşi caracterizează singur volumul cu o simplă sintagmă: „un strigăt vital”. Nimic altceva decât strigătul fără de care n-ar fi depăşit luciditatea bolii şi spaima absolută a morţii. „Moarte de om. O poveste de viaţă” e cea mai sensibilă carte despre victoria vieţii pe care am citit-o în ultima vreme.
Filmul îmbolnăvirii de cancer se derulează încet, ca într-o sală (aproape) goală de cinema, cu o uşă uitată deschisă. În primele rânduri, bolnavul incurabil şi poetul, cu simţurile ascuţite ca în dimineaţa de după noaptea de veghe, urmăresc în linişte „documentarul” despre pacienţii ingenuu trişti de la Centrul Mondial de Oncologie. În linişte – am spus? Dar ce poate fi liniştit în lumina neoanelor de pe culoarele absenţei? În sala de cinema, lumina prelinsă prin uşa deschisă tulbură când şi când imaginea. O „sidefează”, o face străvezie. La Centrul Mondial de Oncologie, lumina neoanelor dezvăluie cu cruzime toate amănuntele bolii. Fără deprimare. Fără pudoare. Aproape ingenuu. Poetul stă, lucid, pe patul lui de spital şi scrie, descrie întâmplările obişnuite dintr-un loc neobişnuit. „Ultimele porţii de viaţă împreună cu cei veniţi în vizită de acasă/ sunt cu soţiile lor cu fiii lor şi cu tinerele lor iubite/ nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie/ şi cel în care viaţa e moartă deja”… „domnul cu valva aortică înlocuită şi testicolele extirpate/ îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect/ cu punga colostomică la vedere pe masă/ şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros”…
Citește mai mult
Undeva, în marginea Buhuşiului (oraş moldav prăfuit şi învăluit în uitare), există un sat în care, în copilărie, am mers cu şcoala să-i întâlnim pe feciorii care porniseră la răscoală în 1907 – feciorii erau moşnegi spre suta de ani, atunci când i-am întâlnit, purtau iţari albi, haine din postav bătrân şi decoraţii din două războaie mondiale pe piept. Multă vreme, pentru mine Valea lui Ion a fost sinonimă cu Ionii aceia sprijiniţi în toiag şi cu priviri scrutătoare. Erau urmaşii demni ai primului Ion aşezat pe vale şi parcă mâinile lui, ale celui dintâi, primiseră tremurând buchetul de ghiocei pe care li-l întinsesem atunci.
Citeam, cu ceva vreme în urmă, despre anii pierduţi ai lui Iisus. Despre cei 17 ani petrecuţi de Hristos în Orient (între 13 şi 29, ori între 14 şi 30 de ani), despre care se vorbeşte în acel manuscris antic descoperit, în 1887, de Nicolas Notovici. Despre anii în care, zice-se, Iisus ar fi călătorit, ca discipol, mai întâi, ca învăţător, mai apoi, în India, Nepal, Ladak şi Tibet.
Canticum Canticorum… Cea-mai-frumoasă-dintre-cântări a străbătut mileniile fără să-şi fi ciobit măcar un sunet. Mireasa şi Mirele sunt cele două braţe subţiri ale Diapazonului Lumii, care, odată atins, dă tonul Marelui Cânt.
