Un strigăt vital. Un om. Un destin

În dedicaţia scrisă pe carte unei poete, Ion Zubaşcu îşi caracterizează singur volumul cu o simplă sintagmă: „un strigăt vital”. Nimic altceva decât strigătul fără de care n-ar fi depăşit luciditatea bolii şi spaima absolută a morţii. „Moarte de om. O poveste de viaţă” e cea mai sensibilă carte despre victoria vieţii pe care am citit-o în ultima vreme.

Filmul îmbolnăvirii de cancer se derulează încet, ca într-o sală (aproape) goală de cinema, cu o uşă uitată deschisă. În primele rânduri, bolnavul incurabil şi poetul, cu simţurile ascuţite ca în dimineaţa de după noaptea de veghe, urmăresc în linişte „documentarul” despre pacienţii ingenuu trişti de la Centrul Mondial de Oncologie. În linişte – am spus? Dar ce poate fi liniştit în lumina neoanelor de pe culoarele absenţei? În sala de cinema, lumina prelinsă prin uşa deschisă tulbură când şi când imaginea. O „sidefează”, o face străvezie. La Centrul Mondial de Oncologie, lumina neoanelor dezvăluie cu cruzime toate amănuntele bolii. Fără deprimare. Fără pudoare. Aproape ingenuu. Poetul stă, lucid, pe patul lui de spital şi scrie, descrie întâmplările obişnuite dintr-un loc neobişnuit. „Ultimele porţii de viaţă împreună cu cei veniţi în vizită de acasă/ sunt cu soţiile lor cu fiii lor şi cu tinerele lor iubite/ nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie/ şi cel în care viaţa e moartă deja”… „domnul cu valva aortică înlocuită şi testicolele extirpate/ îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect/ cu punga colostomică la vedere pe masă/ şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros”…
Citește mai mult