Eternul ca veşnică ispită

Cornel Galben: Alergând prin subteranele textului. [critică literară]. Bacău: Corgal Press, 2010. 144 p.*)

Ajunsă la a patra carte de versuri, Simona Nicoleta Lazăr ne invită încă de la prima pagină să intrăm într-un univers aparte, pentru înţelegerea căruia e nevoie mai întâi să ne întoarcem în timp la mitologia greacă, unde vom (re)descoperi ce se ascunde în spatele constelaţiei Cassiopeea, cea la care face trimitere titlul. Ne vom dumiri astfel mai bine de ce creaţia sensibilei autoare este înţesată de termeni marini, de vietăţi şi lucruri ce au atingere cu aceştia, de la tritoni şi adamante, la ambră şi alabastru, de la rodie şi olivi, la leandri şi migdali ori la volbură, dar şi de ce face trimitere la „zeii potrivnici”, pe care îndrăgostita perpetuă îi alungă din cer.
Citește mai mult

Letopisețele în piatră ale românilor din Valea Timocului

Acasă la românii timoceni, timpul curge din nou, în biserică, în limba română. Obiceiurile cele vechi se întorc, dimpreună cu graiul ce ador­mise în vechile cimitire.

Nu ne-am mai văzut de mult. Cam de pe vremea când, lucrând la acelaşi ziar, îl luam după mine prin satele Bacăului, în căutarea monumentelor vechi bisericeşti şi-a obiceiurilor încă nealterate… Eu puneam întrebări, el fotografia. Stăm acum pe un peron din Gara de Nord, între două trenuri, şi răsfoim un album de fotografii. E albumul expoziţiei pe care a deschis-o de curând la Belgrad – Monumente vechi funerare din Valea Timocului. A coborât în Bucureşti din trenul care îl aducea din Serbia şi într-un ceas jumate pleacă la Bacău… Avem timp doar de-o poveste.

Citește mai mult

Ziua în care Regele Mihai cânta la pian…
Fotografie din arhiva Casei Regale a României

O seară de muzică, la Pelișor, acum mai bine de șapte decenii… Tânărul Rege Mihai I cântă la pian partitura unui aranjament muzical alcătuit de Regina-mamă Elena. Fotografia realizată în acea seară s-a rătăcit în noianul de imagini, documente și cărți care l-au însoțit în lunga lui pribegie. Imaginea a fost descoperită, întâmplător, în urmă cu câteva luni. Și de aici a pornit ideea unui CD care să adune împreună cântecele preferate ale regelui – „Muzica Regelui” (un produs realizat de Curtea Veche și Radiodifuziunea Română) – însoțit de o cărticică plină de istorii neștiute despre cel care a fost ultimul suveran al României și legătura lui de nezdruncinat cu muzica. Citește mai mult

O carte de bucate neobișnuită: ce gătea Lucreția Borgia, între un adulter și un asasinat?

Era o vreme când toate fetele voiau să aibă cartea lor de bucate. Azi le interesează cel mult o carte de diete… sau una de trucuri pentru un chip perfect. Însă, prin anii ’70, când Dorothy Martin și soțul său, Blinder, au tipărit cărțulia despre care o să vorbim ceva mai jos, toate fetele își cumpărau tomuri de bucătărit, ca să devină bune gospodine, soții și mame pricepute.

Crime ascunse cu… piper negru Citește mai mult

Un poet pe nume Pablo Picasso

Momentul în care Picasso a abandonat (temporar) penelul şi culorile, pentru „nemărginitul joc cu cuvintele”, a intrat deja într-o mitologie a mişcării Suprarealismului şi a istoriei literare. Era la începutul anului 1935, când, parcurgând o criză conjugală devastatoare, cu un divorţ care i-a ridicat uriaşe probleme financiare, artistul a aruncat deoparte instrumentele care nu-l trădaseră niciodată până atunci şi şi-a deschis un caiet alb, pe care avea să-şi noteze, zi după zi, poemele. A făcut asta doi ani la rând (1935 şi 1936), continuând şi după reîntoarcerea „oficială” la pictură, scriind aproape zilnic poezie până în 1959.

Citește mai mult

Doamna Nobel locuieşte în coc

Citesc. Stau în balansoarul din lemn de mahon, cu pledul de lână pe picioare, şi citesc versuri. În faţa mea, pe un alt balansoar, o damă croşetează. Cuvinte. Se-ntunecă. Dama se retrage, fără cuvinte, în coc. Pe balansoar a rămas doar carcasa unei dame cu coc. Dimineaţă, devreme, dama coboară din coc şi taie în fâşii lungi hainele poeziei. O privesc. Cu foarfecele de croitorie taie cordele subţiri. Cântă încet. „pe limba croitoresei/ mi-am sădit colierul/ pe două hectare numai cicoare/ în copaci umbroşi/ cresc bumbi de cămăşi/ şi-un macaragiu sus pe cer vedea/ cum se-agaţă drumul în cuier.”

Citește mai mult

„Siberia numită acasă”

De la „durerea de azi/ sintaxa haotică/ a Karmei” până „la nord de cuvânt/ în Siberia sintactică”, Eliza Macadan a parcurs 16 ani şi patru cărţi – adică exact distanţa de la primul ei volum de versuri, „Spaţiu auster” (Editura Plumb, 1994), la cel mai recent, „La nord de cuvânt” (Editura Tracus Arte, colecţia Drog, 2010). Aparent monoton (ca şi călătoria cu trenul prin taigaua şi tundra siberiană, pe care o evocă), consumat în cuvinte puţine, aspre, directe, reci, austere, acest traseu propune însă o poetă capabilă să construiască un limbaj (poetic) propriu (şi spun „să construiască”, chiar dacă acest eşafodaj al limbii îi e util cel mai adesea pentru a exprima o lume în disoluţie, predestinată evenimentelor de tip catastrofă/calamitate). Iar lucrul acesta mi se pare mai important decât să fi pus mâna pe dicţionarul de sinonime, în încercarea de a-şi lărgi vocabularul şi de a da mai multă strălucire (şi feminitate, spun unii dintre criticii ei) micro-poemelor pe care le scrie.

Citește mai mult

Un poet din Valea cu Poeţi: Ion Tudor Iovian
Undeva, în marginea Buhuşiului (oraş moldav prăfuit şi învăluit în uitare), există un sat în care, în copilărie, am mers cu şcoala să-i întâlnim pe feciorii care porniseră la răscoală în 1907 – feciorii erau moşnegi spre suta de ani, atunci când i-am întâlnit, purtau iţari albi, haine din postav bătrân şi decoraţii din două războaie mondiale pe piept. Multă vreme, pentru mine Valea lui Ion a fost sinonimă cu Ionii aceia sprijiniţi în toiag şi cu priviri scrutătoare. Erau urmaşii demni ai primului Ion aşezat pe vale şi parcă mâinile lui, ale celui dintâi, primiseră tremurând buchetul de ghiocei pe care li-l întinsesem atunci.