Emilian Galaicu-Păun: „numele meu fie bejenaru”
Între postmodernii și optzeciștii Basarabiei, Emilian Galaicu-Păun e liderul de necontestat al unei generații. O generație pentru care Prutul nu ține loc de fluviu și de graniță vie, ci poate fi sărit ușor, cu piciorul desculț, cum treci pârleazul dintre două gospodării, la țară.
Ca mulți alți scriitori basarabeni, e membru și-al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, și-al celei din România. Cărțile lui se publică, se vând, se citesc și-n România. Spiritul lui bântuie pe tot întinsul celor două țări–surori și nu-ntâlnește obstacole, deși poezia lui, și-o știm bine, nu-i chiar atât de ușor de citit. Unii critici au spus chiar că obișnuiește să alerge împotriva curentului, ceea ce nu-i tocmai potrivit, când vrei să fii vândut și citit. Dar uite că-i merge și ne-a dat vreo opt cărți de poezie (pe lângă cele de proză și de traduceri) dintre care una – Cel bătut îl duce pe cel nebătut, premiată de uniunile de creație ale scriitorilor din cele două țări, e desemnată cea mai bună carte a deceniului 1991-2000.