Ileana Mălăncioiu şi metafora „păsării tăiate”

Palazzo Correr, imobilul pe care Nicolae Iorga l-a destinat, în cetatea Serenissimei, promovării imaginii artistice, culturale a României, a fost locul unde, pe 11 martie 2011, la invitaţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, una dintre vocile unice ale poeziei româneşti, Ileana Mălăncioiu, a fost invitată la o întâlnire cu studenţii de la Universitatea Ca Foscari din Veneţia, de la Padova şi Udine. A doua zi, la Bistrot de Venise, în traducerea lui Danilo de Salazar, poemele Ilenei Mălăncioiu au atins coarda sensibilă a elitei artistice veneţiene, care de 18 ani a făcut din acel spaţiu un templu al artelor reunite.

Născută în anul morţii lui Nicolae Iorga, într-un sat argeşean, poeta a parcurs poezia românească mereu în alt pas decât colegii săi de generaţie, şaizeciştii, mereu altfel decât oricare dintre generaţiile următoare de poeţi. Nicolae Steinhardt spunea despre ea: „Aferim femeie! Mare poetă”, punctându-i astfel calităţile: „Curajoasă. Aspră. Le vede, le ştie, le spune. Şi cu suflet de muiere sensibilă, simţitoare. Suflet adânc, colţuros. Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră”.

De la „Pasărea tăiată”, volum care îi apare în 1967, până la cărţile postdecembriste şi la antologiile din ultimii ani – precum „Linia vieţii”, în 1999 – Ileana Mălăncioiu nu deszice portretul pe care i l-a făcut Sfântul de la Rohia, şi cu atât mai puţin nu se deszice. Se vede asta mai ales atunci când compari textul scris de mână cu cel tipărit după atenta cenzură comunistă. E şi motivul pentru care poeta simte nevoia să îşi reediteze volumul „Urcarea muntelui”, decimat la vremea primei apariţii de o cenzură care urmărea sensurile până în pânzele albe. Citite astăzi, poemele vechi, necenzurate, te fac să-ţelegi de ce Steinhardt o vedea „Curajoasă. Aspră”, „o Antigonă cu suflet de Electră”.

Metafora „păsării tăiate” din primul volum este mai mult decât o alegorie a copilăriei care iese când voalat, când crud din inocenţă. Este simbolul unei societăţi care se zbate, în ciuda morţii iminente, să-şi trăiască şi ultima picătură de viaţă, chiar atunci când capul e îndepărtat de trup. Găsesc în versurile ei un fel de „Să nu uiţi Darie”, îndemn din proza lui Zaharia Stancu, pe care poeta îl răsuceşte ca pe un cuţit în vintrele copilăriei. „M-au ascuns bătrânii, după obicei,/ Să nu uit de frica păsării tăiate,/ Şi ascult prin uşa încuiată/ Cum se tăvăleşte şi se zbate.// Strâmb zăvorul şubrezit de vreme,/ Ca să uit ce-am auzit, să scap/ De această zbatere în care/ Trupul mai aleargă după cap.// Şi tresar când ochii, împietrind de groază,/ I se-ntorc pe dos ca să albească/ Şi părând că-s boabe de porumb/ Alte păsări vin să-i ciugulească.// Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul,/ Şi le schimb când mi se pare greu,/ Până nu sunt moarte, să mai stea legate/ Cel puţin aşa, prin trupul meu.// Însă capul moare mai devreme,/ Ca şi cum n-a fost tăiată bine,/ Şi să nu se zbată trupul singur/ Stau să treacă moartea-n el prin mine”.

Revenind la titlul volumului reeditat în variantă necenzurată, „Urcarea muntelui”, să spunem că fiecare carte de poezie a Ilenei Mălăncioiu este, de fapt, o etapă din mitul sisifian. Cu fiecare vers, poeta „urcă muntele”, încercând să-şi înfigă steagul victorios pe vârf.

Mai există însă o metaforă pe care o văd scrisă pe fiecare pagină. Cea a istoriei care se repetă. „Istoria se repetă, Isus şi-a dus crucea/ Aşa cum şi-a dus Isaac legătura cu lemne/ Aşezată pe umerii săi de bătrânul Avraam/ Numai că Fiul Tău nu putea să fie înlocuit// Ca al lui, cu berbecul pregătit pentru jertfă./ Cu privire la mult trâmbiţata înviere a morţilor/ Nu se mai suflă o vorbă, dar ei au înţeles/ Din instinct că ea se apropie.// Mişcarea lor e aproape imperceptibilă/ Mă face să mă clatin pe picioare,/ Un curent viu împrăştie aerul apăsător,/ Cine eşti tu, frate, şi cum te-ai ridicat// Şi peste firea lor şi peste a celorlalţi./ Răsuflarea ta rece ne-a îngheţat inimile,/ Iartă-ne nouă frica noastră cea de toate zilele,/ Iartă-ne nouă Frica.”

„Să nu uiţi Darie” devine, la Ileana Mălăncioiu, strigătul unui popor căruia i se tot răstigneşte credinţa, pentru că nu ia aminte la lecţiile istoriei.

Text difuzat la Radio România Internațional, în cadrul rubricii „Poetul despre poeți”, aprilie 2011