Emilian Galaicu-Păun: „numele meu fie bejenaru”
Între postmodernii și optzeciștii Basarabiei, Emilian Galaicu-Păun e liderul de necontestat al unei generații. O generație pentru care Prutul nu ține loc de fluviu și de graniță vie, ci poate fi sărit ușor, cu piciorul desculț, cum treci pârleazul dintre două gospodării, la țară.
Ca mulți alți scriitori basarabeni, e membru și-al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, și-al celei din România. Cărțile lui se publică, se vând, se citesc și-n România. Spiritul lui bântuie pe tot întinsul celor două țări–surori și nu-ntâlnește obstacole, deși poezia lui, și-o știm bine, nu-i chiar atât de ușor de citit. Unii critici au spus chiar că obișnuiește să alerge împotriva curentului, ceea ce nu-i tocmai potrivit, când vrei să fii vândut și citit. Dar uite că-i merge și ne-a dat vreo opt cărți de poezie (pe lângă cele de proză și de traduceri) dintre care una – Cel bătut îl duce pe cel nebătut, premiată de uniunile de creație ale scriitorilor din cele două țări, e desemnată cea mai bună carte a deceniului 1991-2000.
Licențiat al Facultății de Litere a Universității de Stat din Chișinău, doctorand al Institutului de Literatură Gorki din Moscova, redactor al revistei Vatra și redactor șef al celei mai prodigioase dintre editurile Basarabiei, Cartier, Emilian Galaicu-Păun ține, de asemenea, de patru ani, o rubrică de cronică de carte la Europa Liberă și un blog cultural, unde nu se sfiește să-și exprime chiar și părerile sociale, politice.
Dar să ne întoarcem la poezia scriitorului de 47 de ani, care s-a dedat scrisului de patru decenii (mărturisește că a învățat să scrie pe măsură ce învăța să citească, schimbând rapid roboțeii pe care alți băieți îi demontau și-i montau la nesfârșit, pe tocul cu peniță).
Nu știm exact când scrisul lui Emilian Galaicu-Păun a devenit din joacă destin, dar atunci când asta s-a întâmplat, s-a petrecut și responsabilizarea tânărului scriitor. Atunci când s-a întâmplat, l-a găsit deja răbdător să migălească versul, dându-i forma cea mai pregnantă, mesajul impetuos, sub care se află sensuri, simboluri. Semnificații. A învățat de la Barbu auto-controlul, enigma lucrată și de la Nichita Stănescu ruperea de nori în furtuna de sensuri.
Cum va fi putut să le lege, strâns, una de cealaltă, e misterul lui. E o știință poetică numai a lui: domesticirea funcției stihiale a cuvântului. A acelui cuvânt care e pornit s-o ia la fugă prin destin și să nu se mai oprească decât atunci când își va fi aflat limanul.
Dar ce liman poate avea cel botezat „bejenaru”, de la „bejanie”, „bezanije”? Am putea afla un răspuns în această Fugă basarabeană?
„Cu pământul luat pe picioare, cu cărțile (noastre) de lut/ (răzuindu-le de toți copacii) luate pe tălpi/ dezlegându-ni-se/ când un șiret când al doilea/ când Nistru când Prut/ noi… allegro/ pedala lui Dumnezeu apăsând pe accelerator/ și din când în când numai pe frână/ ne pompează întreaga suflare în țevile unei conducte de gaz/ magistrala siberiană/ prin care zi și noapte/ pompată de-aceeași suflare din urmă/ a zeci de mii de ființe plecate-n prohod/ na sibir/ se-ntoarce acasă să pâlpâie-n ochiul aragazului-candelă-triplă/ cvadruplă/ încălzindu-ne/ … «cea de toate zilele… și nu ne du…» / numele meu fie bejenaru./ așa să-mi ajute Dumnezeu”.
Eseu difuzat la Radio România Internațional, în 29 februarie 2012, în cadrul rubricii „Poetul despre poeți”