Un poet pe nume Pablo Picasso
Momentul în care Picasso a abandonat (temporar) penelul şi culorile, pentru „nemărginitul joc cu cuvintele”, a intrat deja într-o mitologie a mişcării Suprarealismului şi a istoriei literare. Era la începutul anului 1935, când, parcurgând o criză conjugală devastatoare, cu un divorţ care i-a ridicat uriaşe probleme financiare, artistul a aruncat deoparte instrumentele care nu-l trădaseră niciodată până atunci şi şi-a deschis un caiet alb, pe care avea să-şi noteze, zi după zi, poemele. A făcut asta doi ani la rând (1935 şi 1936), continuând şi după reîntoarcerea „oficială” la pictură, scriind aproape zilnic poezie până în 1959.
Citesc. Stau în balansoarul din lemn de mahon, cu pledul de lână pe picioare, şi citesc versuri. În faţa mea, pe un alt balansoar, o damă croşetează. Cuvinte. Se-ntunecă. Dama se retrage, fără cuvinte, în coc. Pe balansoar a rămas doar carcasa unei dame cu coc. Dimineaţă, devreme, dama coboară din coc şi taie în fâşii lungi hainele poeziei. O privesc. Cu foarfecele de croitorie taie cordele subţiri. Cântă încet. „pe limba croitoresei/ mi-am sădit colierul/ pe două hectare numai cicoare/ în copaci umbroşi/ cresc bumbi de cămăşi/ şi-un macaragiu sus pe cer vedea/ cum se-agaţă drumul în cuier.”
De la „durerea de azi/ sintaxa haotică/ a Karmei” până „la nord de cuvânt/ în Siberia sintactică”, Eliza Macadan a parcurs 16 ani şi patru cărţi – adică exact distanţa de la primul ei volum de versuri, „Spaţiu auster” (Editura Plumb, 1994), la cel mai recent, „La nord de cuvânt” (Editura Tracus Arte, colecţia Drog, 2010). Aparent monoton (ca şi călătoria cu trenul prin taigaua şi tundra siberiană, pe care o evocă), consumat în cuvinte puţine, aspre, directe, reci, austere, acest traseu propune însă o poetă capabilă să construiască un limbaj (poetic) propriu (şi spun „să construiască”, chiar dacă acest eşafodaj al limbii îi e util cel mai adesea pentru a exprima o lume în disoluţie, predestinată evenimentelor de tip catastrofă/calamitate). Iar lucrul acesta mi se pare mai important decât să fi pus mâna pe dicţionarul de sinonime, în încercarea de a-şi lărgi vocabularul şi de a da mai multă strălucire (şi feminitate, spun unii dintre criticii ei) micro-poemelor pe care le scrie.
Privitor ca la te-a-tru – desparte, desuet şi franţuzit, cuvântul „teatru” în trei silabe -, Ion Cocora e cronicar şi-n loja propriei existenţe. Tot el e regizorul, actorul, dramaturgul, (re)scriind fără contenire scene shakespeariene, tom după tom, pe pielea unui ied nenăscut.