Acad. Eugen Simion: „Sunt imprimat de spiritul lui Caragiale, un scriitor care îmi place enorm”
Acad. Eugen Simion (sursa: wikipedia)

Dacă ar fi să strâng într-o carte interviurile/ dialogurile ultimului sfert de secol – cele pe care le consider în stare să clădească minți și spirite ori să susțină edificiul culturii române – fără îndoială nu ar lipsi acest interviu, pe care l-am realizat în februarie 2012 cu academicianul Eugen Simion. Era „Anul Caragiale” (prilejuit de centenarul trecerii spre alte universuri spirituale a uriașului scriitor român), dar dialogul a avut loc cu câteva luni mai devreme, în februarie, când se împlineau 160 de ani de la nașterea acestuia.

Despre „spiritul lui Caragiale”

Domnule academician Eugen Simion, cred că destinul a știut bine ce vrea de la dumneavoastră când a decis să vă nașteți la Ploiești, adică nu departe de locul unde s-a ivit pe lume Ion Luca Caragiale, scriitorul, de la nașterea căruia s-au împlinit, în 1 februarie, 160 de ani. Vă rog să îmi spuneți, pentru început, câteva lucruri despre locul în care ați crescut și despre amprenta lui Caragiale la Ploiești.

● O mică precizare, m-am născut lângă Ploiești, ca și Caragiale, poate un pic mai aproape decât dumnealui. El s-a născut la Haimanale, eu m-am născut într-o localitate care se cheamă Chiojdeanca. Numele ei este, după investigațiile mele, unguresc, și asta se explică prin faptul că, la sfârșitul secolului al XVII-lea, strămoșii mei au venit din Ardeal și s-au instalat aici, din motive economice, naționale, religioase și altele, venind din zona Covasnei. De aceea numele acesta este puțin mai ciudat, dar nu este singurul, pentru că există în partea asta a Carpaților, în zona valahă, Starchiojd, care este locul de naștere al Giurăștilor, al familiei de istorici, Chiojdu Mic, Chiojdu Mare, Chiojdeanca etc. Copilăria mi-am petrecut-o, într-adevăr, la Ploiești. Mi-am făcut acolo liceul, timp de 8 ani, cât a fost, și sunt imprimat de spiritul ploieștean și de spiritul lui Caragiale, un scriitor care îmi place enorm. Un scriitor pe care, vreau să vă spun, nu-l identific cu personajele sale. Când vorbesc de spiritul lui Caragiale, nu-l identific cu spiritul lui Mitică, personajul său. Caragiale este un om mult mai complex. Cine îl citește, cine îi citește, de pildă, corespondența – ceea ce eu am făcut chiar de curând, când am publicat această nouă ediție integrală a operei sale -, ei bine, din corespondență se vede complexitatea intelectuală și morală și psihologică a lui Caragiale. Era un om sentimental, era un om superstițios, era un om educat, avea o cultură muzicală extraordinară. Era în stare să se ducă la Leipzig să asculte un concert și să facă drumul înapoi la Berlin. Când vorbim de Caragiale, încă o dată, să nu-l identificăm cu personajele sale.

Ca să rămânem încă puțin în spațiul acesta al Prahovei… – spuneți că familia dumneavoastră a venit din Ardeal la Ploiești. Familia lui Caragiale a venit din spațiul sud-dunărean, din Grecia, la Ploiești, sau pe lângă, încet-încet. Familia lui Nichita Stănescu, colegul dumneavoastră de școală, a venit de dincolo de Prut la Ploiești, prin mama sa. Ce fel de loc care adună spiritele este Ploieștiul?

● Este un spațiu permisiv, să spunem așa. Un spațiu deschis, cosmopolit, într-o oarecare măsură, cel puțin așa era în copilăria mea. Acolo erau muncitori de cinci generații. În localitatea pe care am citat-o mai devreme, Chiojdeanca, erau sondori, a cincea generație de sondori. Aceștia erau lucrători în domeniul petrolului, care însă trei zile pe săptămână lucrau în grădină sau la câmp și restul de trei zile erau muncitori. Ploieștiul era un spațiu foarte deschis. Înainte de Al Doilea Război Mondial, erau societatăți străine, româno-americane, cum se numeau, erau ingineri străini, erau pe urmă și ingineri români care se formaseră „afară”. Apropo de spațiul nostru, de matricea și de spiritul ploieștean, pe care Nichita Stănescu l-a definit, acela al râsu-plânsului… Se cere o paranteză: formula de râsu-plânsu am întâlnit-o și în corespondența lui Caragiale… Deci era o lume cu totul specială. O lume care trăia în stilul unei civilizații moderne, cu personaje venite de peste tot, cu specialiști buni, cu destine diferite. În fond, ați vorbit aici de Caragiale, care venea de undeva din sud. Nichita Stănescu, nu mai spun. Mama lui se trăgea dintr-o familie de generali ruși, albi, și e o întreagă poveste despre cum au ajuns bunicul lui și mama lui aici. Iar după tată, Nichita se trăgea de undeva de lângă Ploiești, de la Bucov. Familia tatălui era o familie de țărani și de abagii. Cine erau abagiii? Ei se ocupau de fabricarea unui postav gros, alb, din care țăranii își făceau ițari, își făceau pantaloni. Bunicul meu purta asemenea ițari de aba. Nu știu dacă îi cumpăra de la familia lui Nichita Stănescu. Dar mi-l amintesc pe bunicul meu, care se născuse în același an cu Eminescu și care, în 1940, când a murit, la 90 de ani – eu eram copil și îl știu foarte bine, memoria îl păstrează intact – purta această îmbrăcăminte de aba. Deci… Ploieștiul era o lume deschisă, cu o școală foarte puternica. Avea atunci un liceu nemaipomenit, care se chema Liceul Sfinții Petru și Pavel, care apoi a devenit Liceul I. L. Caragiale, firește. Iar dacă aveți curiozitatea să treceți prin acest liceu, care se găsește pe strada Oilor, veți vedea în hol o listă săpată în piatra: este un liceu care a dat 23 de membri ai Academiei Române și trei președinți de Academie. Cred că deținem recordul, în această țară. Mai există o localitate în țară, un sat de pe lângă Sibiu, care a dat 9 membri ai Academiei Române. Săliștea Sibiului. Este satul lui D. D. Roșca și al câtorva istorici.

Republica de la Ploiești

Deci iată că era o lume în care, spuneți, cultura se simțea acasă, o lume în care spiritul evolua foarte interesant. Vorbim de țăranii care erau câteva zile țărani, câteva zile muncitori: sondorii. Și, în același timp, o lume care, din când în când, se revolta, o lua înaintea timpului. Acea Republică de la Ploiești, citată și de Caragiale, a făcut epocă.

● Citată e un fel delicat de a spune. Și-a bătut joc delicios. De altfel, este una dintre scrierile lui delectabile. Da, revoluția de la Ploiești, revoluția lui Candiano Popescu, a fost, cred, prima revoluție urbană din România. Datorită lui Caragiale, ea a intrat în imaginarul românesc. Vă spun o chestiune interesantă: Candiano Popescu a participat la detronarea lui Cuza, la 11 februarie, după aceea a participat la această mișcare, la aceasta revoluție, la Republica de la Ploiești, care era îndreptată împotriva lui Carol I, deci, a doua mișcare a lui; după aceea a devenit aghiotant regal, nu știu dacă înainte sau după războiul de independență…

În ce privește războiul de independență, există un episod foarte interesant, despre care, dacă ar fi știut la vreme Caragiale, cred că s-ar fi ocupat. Este cazul stindardului de la Plevna, dacă, nu mă înșel, care a fost luat de Candiano Popescu de la un alt regiment – a fost imaginată o întreagă poveste, al cărei protagonist era unul dintre soldații din subordinea lui, și a devenit erou în felul acesta: soldatul lui era cel care a câștigat stindardul, iar nu cel care îl câștigase, de drept. 35 de ani mai târziu, chiar în vremea în care Caragiale își petrecea ultimele luni de viață la Berlin, era un adevărat scandal în presa românească legat de această mistificare a lui Candiano Popescu. Un personaj controversat, oricum.

● Foarte controversat. Și foarte straniu. Vroiam să vă dau un detaliu: a lăsat niște memorii, care au fost publicate prin anii ’40, și care cred că au fost reluate și acum, după 1990. În aceste memorii, el vorbește de orice, numai de lucrul cel mai important petrecut în viața lui – și anume de revoluția de la Ploiești – nu vorbește, nu amintește nici un cuvânt. E ciudat. I se întâmplă ceva omului ăsta, care trece dintr-o tabără în alta, dar nu pomenește nimic. În schimb, Caragiale, revenim, a lăsat schița respectivă, care este delicioasă. Vă amintiți că, atunci când poliția îl găsește pe undeva, într-un sat spre Mizil, și e întrebat ce face, el spune că ieșise așa, la o plimbare.

E posibil să fi scos din memoriile sale aceste detalii poate tocmai datorită textului lui Caragiale. Fusese prea adânc rănit de acest text.

● Nu, nu cred. Memoriile au apărut, de altfel, după moartea lui, datorită fiicei lui. Oricum, e un personaj care a intrat perfect în tipologia operei lui Caragiale.

Fiindcă suntem în anul Caragiale, suntem în țara lui Caragiale – nu știu dacă ar trebui să fie o bucurie sau o tristețe asta (sau un râsu’-plânsu’), faptul că trăim de o sută și ceva de ani, cel puțin, sub semnul lui Caragiale -, aș vrea să vorbim despre această ediție a operelor fundamentale, pe care ați publicat-o în cinci volume de această dată. Să ne amintim că în 2000 ați început un demers în aceeași direcție, care s-a finalizat doar cu patru volume. Ce aduce nou cel de-al cincilea volum?

● Acum am redistribuit puțin toate scrierile, pentru că, în ediția de la începutul anului 2000, un volum avea aproape 2000 de pagini. Ediția actuală are cam 200 de pagini în plus față de cea precedentă și este compartimentată mai rațional. Aceste 200 de pagini reprezintă interviuri, articole, scrisori care au fost între timp descoperite. Un grup de cercetare de la Institutul George Călinescu a lucrat foarte serios. E o ediție splendidă și, cred, definitivă. Ar fi bine să mai descoperim ceva, dar nu cred.

Poate în publicistică, pentru că, după cum știm, Caragiale obișnuia să semneze cu inițiale. De multe ori nu-și semna articolele…

● Greu de bănuit, pentru că de o sută și ceva de ani, critica literară s-a ocupat de asta. Să nu uităm, a apărut întâi ediția lui Zarifopol, pe urmă Șerban Cioculescu, un critic de linia întâi, s-a ocupat și el de publicistica lui Caragiale, împreună cu Rosetti și cu Liviu Călin și alți oameni mai tineri de atunci. Au dat o ediție foarte bună. Iar grupul acesta de cercetare s-a folosit de ceea ce a lucrat Institutul Călinescu câteva decenii. A urmărit și ecourile în presă. Sunt lucruri senzaționale. Ce se scria despre Caragiale, despre viața lui Caragiale, despre aventurile politice ale lui Caragiale. Știți, doar, că la un moment dat el a părăsit partidul junimiștilor, deci pe Maiorescu. A zis că l-a supărat. A urmat un schimb de replici, de insinuări. A intrat în partidul unui alt ploieștean, Take Ionescu, partidul conservator-democrat, rupt din cel conservator. El pleca-venea de la Berlin, să participe la campania electorală, și au rămas istorii senzaționale cu vorbe de duh pe care le spunea în situațiile în care el a intrat. Lucrurile acestea au fost cercetate. Au și apărut vreo două volume, prin anii ’90. Îmi amintesc că eram atunci președintele Academiei și le-am publicat noi, cu ecouri în presă. De fapt, e o bibliografie completă, foarte utilă și extraordinar de interesantă.

Ion Luca Caragiale
Ion Luca Caragiale (sursa: wikipedia)

Fiindcă vorbiți de ecouri, de ce nu a venit Caragiale în țară, când a împlinit 60 de ani? Și de ce nu a permis teatrelor să-i joace piesele? Știu că a trimis o telegramă special, în care spunea: „doar acele teatre care au avizul meu scris pot să-mi joace piesele”, ceea ce era foarte puțin. Ca dovadă, primul festival de teatru Caragiale, ținut la Teatrul Comoedia, sub auspiciile Pricipesei Maria și ale Principelui Ferdinand, nu a beneficiat de nici o piesă de Caragiale, deși era un festival dedicat lui.

● Nu știu exact toate motivele lui. Dar, oricum, motivul care a fost invocat timp de mai bine de 50 de ani de către critica literară de dinainte de ’89 nu mi se pare serios: și anume că era un protest al lui împotriva societății burghezo-moșierești. Nu. Cred că avea un motiv al lui. Avea și motive sociale, nemulțumirea lui, dar și motive complexe. Încă o dată spun: când îi urmărești corespondența, vezi că el avea o imperioasă nevoie de bani, tot timpul. El este într-o continuă căutare de subvenții.

Chiar și după ce a moștenit-o pe Momuloaia?

● Da. Avea nevoie de bani pentru că nu se trăia ușor la Berlin și întreținea și o familie etc. De fapt, îi plăcea foarte mult să vină în țară și păstra legăturile vechi. Aștepta cu nesaț vești din România…

Discursul gurmand, la Caragiale și la alții

Se implica. Iată, e celebrul articolul pe care l-a scris după răscoala din 1907. Era plecat, dar era racordat la evenimentele din țară și a simțit nevoia să protesteze. Că unii au criticat felul în care a făcut-o, asta este altceva, dar el a reacționat.

● Era foarte la curent și era foarte amator să afle. Când primea o scrisoare sau aștepta pe un prieten, de pildă, era însetat de noutăți. De pildă, îl aștepta pe prietenul său, Dobrogeanu-Gherea, care era socrul lui Zarifopol. Venirea lui Dobrogeanu în Germania era așteptată de Caragiale ca un mare eveniment. Îl aștepta să-i aducă tolba plină de vești. Era interesat și de lumea politică, și de istoriile, să zicem secrete, ale lumii românești. Era foarte interesat de bucătăria românească. Înainte de a pleca din Berlin către România, îi trimitea o listă unui prieten cu ce să cumpere. Era o listă de bunătăți. Sau în opera lui sunt chefuri teribile și câte un ospăț care ține, ca într-o schiță, chiar și trei zile, până se închide Parlamentul. Deci discursul gurmand – din opera, corespondența și viața lui Caragiale – este foarte pitoresc și foarte bogat. Sigur, el era implicat în activitatea românească și îi plăcea. Pe lângă râsul lui, sunt foarte multe suspinuri, o jale, care e autentică, în felul de a fi a lui Caragiale față de România. Dar să revin la ce spuneam: îi plăcea bucătăria românească. Sunt pagini absolut extraordinare, care alcătuiesc un discurs gurmand foarte puternic, în opera lui, ca și în corespondența lui. O dată m-am amuzat și am scris ceva despre felul cum se mănâncă și ce se mănâncă în opera lui Caragiale și ce rol are mâncarea.

Cred că ar fi frumos să reconstituim rețetele epocii pornind de la toate aceste citări gurmande din operă și din scrisori.

● Oricum, putem reconstitui ce se mânca. De altfel, să știți că, deschidem o paranteză, aceasta este o preocupare a scriitorului român, în genere. Kogălniceanu și Negruzzi au alcătuit o carte de bucate, care este miraculoasă.

E foarte interesant, pentru că această carte este editată de postelnicul Manolache Drăghici, cel puțin ediția a treia, cea din 1846, are numele lui Manolachi Drăghici, ca editor… Iar 1846 este și anul în care Manolache Drăghici, la rândul lui, traduce o carte de bucate franțuzească și este capul de pod al traducerilor din alte limbi ale cărților de bucate…

● Discursul gurmand se potrivește marilor spirite… Să vedeți ce se mănâncă la Creangă! Am publicat nu demult un articol despre Creangă și, din păcate, nu am avut timp să introduc un capitol despre ce se mănâncă și cum se mănâncă în opera lui, dar vă asigur că sunt niște ospețe pantagruelice. Și vă mai semnalez ceva: s-a păstrat și o carte de bucate de pe vremea lui Brâncoveanu, care iarăși este delicioasă.

Dar de când vă interesează tema aceasta? Că e o chestiune foarte importantă… Iar în critica românească nimeni nu s-a ocupat… Călinescu mai scapă, din când în când, condeiul pe tema asta. Dar mie, scriind, despre Caragiale, mi-a venit să scriu despre această temă și am și scris… Cu mare poftă, pot să spun. Am pornit, de altfel, și de la un model franțuzesc, al unui mare critic francez contemporan, din secolul al XX-lea, Jean Pierre Richard, poate cel mai important critic francez de după război… Pe care l-ați cunoscut în perioada dumneavoastră de la Sorbona.

● Da, și cu care am început chiar și un doctorat, dar, l-am abandonat, pentru că aveam deja doctoratul românesc. Richard, tematist și creator de școală, a scris un studiu foarte important despre discursul gurmand în opera câtorva autori francezi. Și aș ruga un eseist de astăzi să facă o carte despre discursul gurmand în literatura românească. Veți avea surprize, nu numai la Caragiale. Dar ce-i în Sadoveanu! Ce ceremonial al ospățului există acolo – și până la Marin Preda și alți scriitori contemporani…!

Intelectualitatea acelei vremi își pierdea timpul în câteva restaurante celebre. Iată, unul dintre colegii mei de breaslă, dacă pot spune așa, jurnalistul Constantin Bacalbașa, scrie o carte superbă de bucate, „Dictatura Gastronomică”. Chiar și titlul spune ceva despre cât de importantă era mâncarea, ce presiune socială există dinspre domeniul acesta al gastronomiei și viața intelectuală, este o frescă a lumii care nu doar mănâncă, ci chiar savurează mâncarea.

● Vreau să vă spun că bucătăria face parte din cultura unui popor. Bucătăria, adică modul de a mânca și ce mănânci, toate acestea fac parte din cultura unui popor. Dacă Franța este atât de reputată în lume, mulți spun că este datorită bucătăriei ei, ceea ce este, în bună măsură, și adevărat. Noi, cel puțin în ceea ce privește literatura română, trebuie să-i mulțumim unui domnitor, căruia fiindu-i foame a avut grija să-și aducă un bucătar bun, iar din stirpea lui a ieșit unul dintre cei mai mari scriitori ai noștri… Caragiale, da… Un strămoș al lui a fost bucătar.

E foarte interesant ce spuneți legat de cultură și de gastronomie, pentru că sunt câteva lucruri foarte puțin cunoscute. De exemplu, noi obișnuim să spunem că sarmaua este un împrumut turcesc, dar, la rândul lor, în istoriile lor gastronomice, turcii spun că este un împrumut bizantin. Noi avem în limbă cuvinte pentru sarma care nu sunt de influență otomană, posibil pre-turcice, și dacă turcii recunosc că sarmaua este de origine bizantină, iar noi am fost în contact cu bizantinii o mie de ani și doar cinci sute de ani în contact cu turcii, am putea presupune că și noi am preluat de la bizantini această rețetă.

● Eu cred că, într-o dimensiune a istoriei ei, cultura română se vede mai bine poate în gastronomie decât în cultura scrisă. Influențele pozitive pe care noi le-am avut în bucătărie… Am luat de peste tot, am primit de peste tot, ne-am creat, cred eu, o bucătărie tradițională, care e bună, e interesantă, are logica ei. Revin la exemplul lui Sadoveanu. Dacă vă amintiți, din Zodia Cancerului, este o celebră cină, acolo, când franțuzul intră în țară și i se ofera, de către o familie de răzeși, o masă, care ține mult. Francezul, care era trimisul lui Ludovic al XIV-lea, trece prin această țară necunoscută, care era Țara Moldovei, sub această impresie. Ceremonialul gastronomic de acolo e nu numai o pagină memorabilă, dar este și un reper foarte important pentru spiritul românesc, pentru felul de a fi, pentru lumea românească, o lume necunoscută încă. Sadoveanu este uneori mai profund. E un scriitor ignorat astăzi, aproape uitat de generațiile tinere, pentru că n-a mai fost reprodus în manualele școlare. Nu se mai discută despre el, dar dincolo de aceasta, este opera lui. Lumea românească nu a a fost poate mai bine reprezentată decât în scrierile lui Sadoveanu și în scrierile istorice ale lui Iorga. Și în comediile lui Caragiale… Masa e un loc, e un punct esențial în biografia noastră.

Opere fundamentale, proiecte fundamentale

Sadoveanu este în lista Fundației Naționale de Știință și Artă, în lista Academiei Române, pentru această colecție de opere fundamentale? Știu că erau la un moment dat niște probleme de drepturi de autor…

● El este pe o listă de urgență, aș spune, dar nu am început demersul din două motive. În primul rând, sunt puțin intimidat de ce am aflat cu privire la moștenitorii lui Sadoveanu. Dar sunt zvonuri, încă nu le-am încercat. Am avut alte experiențe cu moștenitori, și bune, și mai puțin bune, dar mai important decât atât, nu am încercat pentru că, dacă e să pornești o asemenea ediție, trebuie să ai sprijin financiar. Or, în țara românească nu există din partea unei instituții un sprijin pentru asemenea ediții, iar editorii obișnuiți, aceia care caută un profit, nu se angajează. N-am găsit niciun editor care să vrea să publice, de pildă, Hortensia Papadat-Bengescu. Avem o ediție gata, de 4500 de pagini, cu toată opera romanescă a doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, o scriitoare de mâna întâi, inclusiv romanul care a fost pierdut, necunoscut până acum, „Străina”, care a fost topit în ’47-’48, a fost reconstituit… Cui să mă adresez eu, ca să publicăm această operă romanescă?

Totuși, în ultimii 12 ani, de când ați început acest proiect colosal al unor opere fundamentale, tot după un model francez – știu că aveți o dragoste aparte pentru cultura franceză, în mijlocul căreia ați stat -, ați publicat cam 150 de volume…

● Nu chiar. La 130 suntem acuma.

Oricum, este uluitor, ținând cont tocmai de aceste piedici financiare, care sunt inerente timpului pe care îl trăim… Iar acum suntem și în plină criză suverană, cum se spune.

E adevărat. Am reușit acest lucru în primul rând pentru că am avut o ambiție – de care mă mir și eu – să facem această colecție. Am început cu Eminescu, în anii 2000. La început, am avut niște surse financiare mai sigure, au fost niște oameni de afaceri care ne-au susținut, spre onoarea lor. După aceea, a venit criza și ne-am trezit că nimeni nu mai vrea să investească aici. Acum mai sunt totuși județe, primării, care au o anumită înțelegere și pentru scriitorii din urbea lor, mai găsesc un ban. Așa am putut publica, iarăși, un scriitor de mâna întâi, Constantin Stere. Am publicat acum un an sau doi, romanul „În preajma revoluției”, în opt volume, unul dintre romanele fundamentale ale lui. Iar anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ajutorul județului Alba, vom publica opera de ficțiune a lui Blaga. Ne-am înțeles cu cei care au drepturile de autor, cu fiica autorului și vom relua ediția lui George Gană, revăzută puțin de un grup de cercetători, și sperăm să o oferim publicului românesc. Știți de ce am eu această ambiție? Pentru că românii merită să aibă și ei un cadou frumos, o ediție de tipul Pleiade, cum au francezii. Francezii au început în 1931 și au ajuns, am observat, mai săptămânile trecute, când am fost la Paris, la al 174-lea volum. Știți cine este autorul celui de-al 174-lea volum? Este un român. Este al doilea român care apare aici și anume: Cioran. Au publicat scrierile franțuzești ale lui Cioran într-o ediție superbă, nu numai grafic, dar și științific, făcută de un tânăr cercetător, un om care a învățat românește, care a devenit un specialist în Cioran și traduce din românește în franțuzește. Când am avut volumul acesta în mână, am fost absolut fericit. Știți când vă mai comunic eu că sunt fericit? Sper că nu peste mult timp, când vom face și noi o surpriză cititorului român, tot cu Cioran. Nu vă spun mai mult. E bine ca lucrurile mari și bune să nu fie vorbite înainte, să fie tăcute și să le spui după ce le-ai făcut. Știți câte pagini a lăsat în românește Cioran? Noi am identificat 3000 de pagini, iar din descrierea pe care a făcut-o tânărul francez de care v-am vorbit, adică el consultând manuscrisele care se găsesc la Bibliotheque Russe din Franța, o bibliotecă specializată în manuscrise, mai sunt 700 de pagini în românește ale lui Cioran, dincolo de cele scrise în franceză. Le-am și pus în formă electronică, deci ele pot fi consultate. Într-o zi, ar fi de dorit să avem manuscrisele lui Eliade, care se găsesc undeva în America, măcar în copie să le avem, opera lui, care e imensă, să fie și aici.

Spuneați că Cioran este cel de-al doilea român care a intrat în ediția Pleiade. Cine este primul?

● Primul este Ionescu. Și nu a intrat cu toată opera, a intrat cu opera lui dramatică, cu piesele de teatru, iarăși, într-o ediție care are 2000 de pagini și pe care o consult mereu când am nevoie – și cu folos. Chiar zilele acestea am consultat-o, pentru că eu am scris și o carte despre tânărul Eugen Ionescu și mă pregătesc să dau altă ediție. Și cu acest prilej vreau să vă spun că și cu Ionescu este un caz românesc. Domnul Marin Diaconu, care se ocupă de Cioran, a descoperit în presă peste o mie de pagini românești ale lui Cioran, care ar merita să intre într-o ediție Pleiade, împreună cu toate documentele pe care le avem și cu altele pe care sperăm să le găsim într-o zi. De pildă, scriind această carte despre tinerețea românească a lui Eugen Ionescu, am descoperit într-o scrisoare trimisă lui Tudor Vianu că el a trimis în țară, în 1947, două volume în românește, de la Paris. Un jurnal – care se chema „Jurnalul unui non-combatant” – și un volum de studii lirice. Unde sunt aceste cărți? Nu am dat de urma lor, până acum. Până acum am tot sperat ca arhivele securității, care păstrează viețile, biografiile noastre, să fi păstrat și aceste scrieri. Nu știu…

Dar la destinatar nu au ajuns?

● A ajuns doar menționarea lor într-o scrisoare. El le-a trimis lui Ion Caraion. Informațiile care sunt, sunt din trei surse. Din păcate, Ion Caraion a murit. Ce s-a întâmplat cu arhiva lui, nu știm. Nu mai putem să verificăm. Nu le-a primit, le-a distrus de frica securității, nu știm…

Din nou, despre Caragiale și o literatură viguroasă

Domnule academician Eugen Simion, aș prefera mai mult să tac și să vă ascult vorbind, pentru că orice informație de la dumneavoastră este nouă, iar dacă nu este nouă, aduce indicii noi. Iar pentru mine, ca jurnalist, este important să aflu, să descopăr lucruri noi, lucruri pe care nu le știam. De aceea sunteți un izvor de la care ar trebui să adun… Aș vrea să ne întoarcem totuși la Caragiale și să vorbim puțin despre felul în care ne raportăm astăzi la ceea ce a scris el acum mai bine de 100 de ani. Pentru că evenimentele din ultimele luni, de exemplu, ne-au arătat că, undeva, ceea ce a văzut el în poporul ăsta încă există. Și legătura între Caragiale și românii de astăzi este foarte… ciudat vizibilă în tot felul de întâmplări. Mie mi s-a părut foarte interesant, de exemplu, felul în care protestatarii din Piața Universității au ales vecinătatea lui Caragiale și a personajelor lui. La un moment dat făceau parte din acea lume și era foarte firesc, ca și cum artistul plastic le lăsase anume loc acolo să intre și să se împrietenească cu personajele de bronz. De ce suntem, încă, și astăzi personaje din Caragiale?

● În primul rând, apropo de faptul că protestatarii din Piața Universității s-au pus sub umbrela lui Caragiale, asta se datorește hazardului. Acolo a fost instalată o sculptură alegorică, cu personajele lui Caragiale. Dar uneori hazardul le pregătește bine. Destinul uneori adună lucruri care devin emblematice. Eu aud mereu această propoziție, care pe jumătate e corectă, pe jumătate nu-i corectă: „Ce vrei, trăim în lumea lui Caragiale!”. În cultura română, de multe ori a fost un fel de… laitmotiv. În anii ’30, de pildă, oamenii de cultură vroiau să se detașeze de spiritul lui Caragiale – generația de care am vorbit până acum, cea a lui Cioran, Eliade, Noica, Eugen Ionescu…, el mai puțin, pentru că se trage din Caragiale. Acești oameni învățați, cu pregătire, vroiau să se detașeze, să fugă de Caragiale. Programul lor estetic și moral era să scăpăm de zeflemeaua lui Caragiale. După părerea mea, în primul rând că nu putem să ne detașăm de Caragiale și nici n-ar fi de dorit, pentru că ne detașăm de un mare scriitor. Trebuie să facem o disociere între personajele lui Caragiale, această tipologie comică, creație a unui mare spirit comic, și spiritul lui Caragiale, care este foarte profund și foarte bogat. Cred că Pompiliu Constantinescu a observat acest lucru, că din Caragiale pornesc două ramuri și există două cuvinte care definesc relația cu Caragiale. Este spiritul caragialesc, care este de natură comică și, dacă vreți, calomnios, și spiritul caragialian, care este cu totul altceva. Asta vă spuneam: când îl citesc pe Caragiale în totalitate, incusiv scrierile lui epistoliere, dar și celelalte articole ale lui, văd ce lume complexă, ce spiritualitate complexă este Caragiale. Deci să nu facem confuzia între coana Zoițica și lumea care se învârtește în fals și care nu face decât să bage intrigă tot timpul – care este lumea, creația unui spirit comic – și creația din interiorul spiritului comic, care este foarte puternică și foarte bogată. Eu le zic totdeauna studenților mei: atenție, e greșit să spunem că spiritul românesc se identifică cu spiritul caragialesc, cu lumea politică intrată într-o farsă eternă, și să uităm că există spiritul lui Eminescu, cel profund. Dacă spiritul românesc n-ar fi creația acestui alt spirit pe care îl reprezintă Eminescu, nu ne-am putea explica poezia românească. Tot ce-am dat noi mai bun în planul creației este poezia românească și, în ultima vreme, cred că am mai dat ceva: am dat o literatură moralistică. Poeții și moraliștii noștri sunt creațiile noastre cele mai bune. La dramaturgie, Caragiale este marele nostru creator, până la Sorescu, care este un mare dramaturg, după gustul meu chiar mai important decât Caragiale.

Dar în critica literară?

● Ei, aici am fost modest și nu am vrut să mă bag. Avem și noi mari critici. Trebuie să-i adăugam pe Călinescu, Lovinescu, Maiorescu, Lovineanu, toată generația asta, a treia generație post-maioresciană. Eugen Ionescu este și el un critic, în tinerețea lui.

Spuneați odată că v-ați dori o mână de critici tineri, care să scrie în fiecare zi, sau măcar ritmic, despre literatura care se face acum.

● Există. Este un motiv de satisfacție pentru mine. Sunt oameni încă tineri care dau semne de a se impune ca mari critici într-o zi. Ei deja sunt de luat în seamă, au idei bune. Le spun mereu – și îi și enervez, că mulți dintre ei mi-au fost studenți, au făcut doctorate cu mine, unii chiar colaborează cu mine – le spun că le trebuie mai mult curaj. Pentru că lumea românească e foarte complicată astăzi, sunt grupuri, sunt interese. Și pentru un om tânăr e ca și cum ar intra într-o încăpere și de peste tot ar fi lovit de ceva: trebuie să se ferească tot timpul.

Dar există premisele unei critici puternice, riguroase?

● Eu cred că da.

Ceea ce înseamnă că există premisele unei literaturi riguroase…

● Da. Da. Da. Deocamdată, de două decenii, nu facem decât să ne revizuim, să încercăm să facem ordine în ce a lăsat istoria înaintea noastră. Și, ca un făcut, nu se face ordine. Am scris de multe ori despre acest lucru. Nu e decât o încercare de a dărâma niște scriitori și de a le lua locul. Așa ceva, în cultură, până la urmă, nu se întâmplă…

Ați scris despre foarte mulți scriitori, despre mulți scriitori contemporani. Ați mizat pe mulți dintre ei. Au confirmat? Câți dintre ei au confirmat?

● Aproape toți pe care eu am mizat. Nu cred că m-am înșelat. Vorbesc de scriitorii din generația mea și de cei din generația de după noi. Nu cred să mă fi înșelat. Poate doar în modul de a justifica estetic opera sau plusând puțin, cum se întâmplă în critica de întâmpinare, când ai sentimentul că ai dat peste o carte bună, care n-a fost până atunci adjudecată de critică. Și atunci ai tendința de a plusa puțin judecata de valoare. Dar scriitorii pe care eu am mizat, cel puțin cei din generația mea, sunt cei despre care discutăm astăzi. Nu discutăm despre Sorescu, despre Nichita Stănescu, despre Preda, despre Fănuș Neagu? Aceștia sunt scriitorii pe care noi am mizat. Unde m-am înșelat?

Criticul este și profet, când scrie despre un autor?

● Vrea, nu vrea, este. Deși aș fi în stare să spun că un critic literar nu trebuie să fie un profet, pentru că riscă să devină un profet mincinos. El face profeții. N-are cum să nu facă, atât timp cât mizează pe un debutant și își asumă considerațiile critice. Dar știți la ce idee am ajuns? Contează foarte mult să descoperi pe cineva. De pildă, în critica românească sunt doi mari critici care au avut norocul să descopere scriitori: unul este Maiorescu, al doilea este Lovinescu. Cazul lui Lovinescu: el avea un program, ținea ușa casei deschisă, pentru că aștepta un nou Eminescu; nu a apărut Eminescu, dar au apărut alți mari scriitori. Dar este un critic și mai puternic decât ei, care este George Călinescu, care nu știu dacă a descoperit pe cineva, să fi tras el lozul cel mare. Dar a făcut altceva, care este fundamental: a redescoperit literatura română și i-a stabilit ierarhia. Vrem nu vrem, ne place nu ne place, el a stabilit ierarhia de valori. El a reconstituit. Cum a făcut Iorga în istorie, a făcut el în literatura română. A configurat o literatură. Asta trebuie să facă un critic.

Confesiunea intră în discursul criticului?

Știți, am constatat un lucru foarte curios. Eu toată viața am fost un om mai reținut, mai închis puțin în mine, iar când eram tânăr, regretatul Edgar Papu a spus o dată despre mine că sunt un om secretos. Ei bine, ce constată unii cititori de-ai mei – și chiar și eu, pe măsură ce înaintez în vârstă – e că discursul meu a devenit din ce în ce mai subiectiv și mai confesiv. Așa că, atunci când am răspuns la întrebările dumneavoastră, am pus și ceva din mine și despre mine.

Un interviu de SIMONA LAZĂR, difuzat la Radio România Internațional în data de 12.02.2012, în emisiunea „Invitat la R.R.I.”.