Ianuarie 1870. Cuza, Eminescu, Carol I – două conexiuni neașteptate

Se scrie mult în miezul iernii, în contextul celebrării Unirii Principatelor Române. Dar se rostogolesc mereu aceleași fraze, se evocă aceleași figuri istorice, se jalonează istoria cu aceleași date. De-aceea, poate, găsesc cuvenit să vorbim astăzi despre un alt ianuarie, cel al anului 1870, în care personalități dintre cele mai puternice ale neamului românesc s-au întâlnit.
Alexandru Ioan Cuza se afla în surghiun. Pe tronul de la București se așezase deja Principele Carol de Hohenzollern. Eminescu, tânărul Eminescu, era student audiant la Viena.

În Ajunul Anului Nou, studentul vizionar, împreună cu alți câțiva colegi români, hotărăște să meargă cu plugușorul la Alexandru Ioan Cuza. Fostul domnitor avea o casă lângă Viena. E însă și perioada în care îl știm bolnav de cancer, mergând să se trateze nu departe de casa sa, în sanatoriul Ober-Dobling, o vilă majestuoasă, situată în mijlocul unui parc superb. Istoria nu consemnează unde anume se afla Cuza la ceasul plugușorului studenților români. Să fi fost acasă la el sau la sanatoriu? Știm însă că, pe 3 ianuarie, la întâlnirea de început de an a studenților, care avea să aibă loc la Schonbrunn, Eminescu ține un discurs în care evocă și întâlnirea cu principele român.
Tot despre întâlnirea Cuza-Eminescu mai găsim o informație: spionul lui Carol I pe lângă Cuza trimite vorbă că studenții l-au aflat pe fostul domnitor „întunecat în sufletul său”.

În același ianuarie al anului 1870, țăranii cu drept de vot din Mehedinți îl aleg pe Al. I. Cuza drept reprezentant al lor în Parlamentul de la București. Faptul că mehedințenii, dintre toți oltenii – ca și dintre toți românii – au făcut această alegere, nu e lipsit de semnificații. Să ne amintim că la 8 mai 1866, la Vârciorova, nu departe de Turnu Severin, tânărul prinț ce avea să-i ia locul lui Cuza cobora de pe vaporul care-l adusese pe Dunăre. Carol I rememorează acest moment cu cuvintele “Punând piciorul pe acest pământ sacru, m-am şi făcut român”, iar iubirea lui față de severineni, față de mehedințeni, a fost fără margini, considerând că aceea este poarta de intrare a României. Dar și dragostea oltenilor pentru Cuza era fără margini. Să ne amintim doar de episodul Dăbuleni: în drumul său spre București, deghizat în simplu ofițer, Carol e întâmpinat în satul acesta din câmpia Dunării cu furci și topoare. Țăranii vor să-l întoarcă din drum și cu greu iese din cleștele lor prințul străin. Anecdotă sau nu, cică Regele avea să-ntrebe de fiecare dată când urma să semneze un act crucial pentru țară: „Dar Tabulenii ce spun?”. Cert e că în toată lunga lui domnie, Carol I s-a arătat atent la voința oltenilor.

Ce vor fi vrut mehedințenii când l-au ales pe Cuza în Parlament? Poate vreun politician din umbră să-i fi manipulat, pentru a-l răsturna pe principele străin, o dată cu revenirea lui Cuza în țară? Poate că vreun spirit prieten amândurora îi voia mână în mână, pentru propășirea țării? N-avem de unde ști. Cunoaștem însă câteva date concrete. Alegerea lui Al. I. Cuza în parlamentul țării e ratificată și Carol I însuși îi scrie, rugându-l să se întoarcă în țară. Răspunsul acestuia este însă fără echivoc: nu se va întoarce. „Patriotismul meu, PRINCIPE, este deopotrivă cu a mea demnitate, el îmi interzice un demers, care ar putea crea serioase încurcături ALTEŢEI VOASTRE şi loialitatea mea mă osândeşte la surghiun”.
Retras în Germania, unde voia să-și dea la școli cei doi băieți pe care-i avea cu Maria Obrenovici (amanta lui încă dinainte de a urca pe tron), Alexandru Ioan Cuza se stinge, măcinat de boala fără vindecare.
Ca o curioasă înlănțuire de fapte: 14 ani mai târziu, la Sanatoriul Ober-Dobling din Viena, se internează Mihai Eminescu. Va sta acolo până în februarie 1884, când, considerându-se vindecat, pleacă împreună cu Chibici în Italia.
Fiecare dintre cele trei personaje își urmează destinul, în istorie, separate de vârstă și de conjunctură. Dar tot ea, istoria, ni-i readuce aproape, unul lângă altul, într-o rememrorare emoționantă.