Istoriile neobișnuite ale Casei de Monaco. Mezalianțe cu actrițe și cântărețe de cabaret. Copii adoptați de propriii tați
Obişnuim să asociem liliputanul principat monegasc cu povestea tulburătoare a Prinţesei Grace de Monaco. Ilustrează cel mai bine mitul Cenuşăresei, în contextul secolului al XX-lea! Ea nu este însă singura „cenuşăreasă” care a dat peste cap ritmurile Casei Grimaldi. Doar că ea a făcut-o cu stil, adulată de o lume întreagă!
Grace Kelly, frumoasa actriţă americană care a cucerit inima Prinţului Rainier III de Monaco, are, în ceea ce priveşte popularitatea de care s-a bucurat – şi nu doar în rândul populaţiei monegasce, ci în lumea întreagă –, un singur corespondent: Lady Diana, prima soţie a moştenitorului tronului Angliei, Prinţul Charles. După ce strălucise în „Mogambo”, alături de Clark Gable, după ce îl întâlnise, în anii ’50, pe regizorul Alfred Hitchcock, regele suspansului şi unul dintre ultimii săi mari mentori artistici, după ce jucase alături de Marlon Brando în „On the Waterfront” – ca să punctăm doar câteva dintre reperele memorabile ale carierei sale, la vârsta de 26 de ani, Grace este sedusă de propunerea prinţului monegasc de a juca un cu totul alt rol, acela de… prinţesă.
Rainier III şi actriţa de la Hollywood
„Scânteia” s-a aprins în 1955, când Grace Kelly a fost invitată la o sesiune de fotografii (un shooting, am spune azi) împreună cu principele Rainier, la palatul acestuia din Monaco. Grace se afla atunci la Cannes, ca membră în delegaţia americană prezentă la prestigiosul festival de film Palme d’Or. Coincidenţă sau nu, ea avea să joace, la întoarcerea în America, în filmul „The Swan”, rolul unei prinţese. Citește mai mult
Gemming nu avea însă nimic din fizionomia de nelegiuit notoriu a lui Terente, care-şi câştigase o curioasă popularitate mai ales în rândul femeilor, datorită apucăturilor lui de „haiduc şi amant ideal”. Cu o înfăţişare blândă şi cu ochi albaştri sclipind de inteligenţă, pe Gemming l-ai fi bănuit mai degrabă că este un profesor de liceu sau un funcţionar cu mânecuţe, iar nu un infractor. 
Dacă istoricii de artă nu s-au gândit încă să adauge termenului de “stil brâncovenesc” sau de “baroc brâncovenesc” pe acela de “baroc cantacuzin”, ar trebui poate să zăbovească asupra acestei idei. Căci, în plină epocă dominată de exuberanţa brâncovenească, spătarul Mihail Cantacuzino, unchiul dinspre mamă al voievodului, lăsa propria-i amprentă în arhitectura religioasă a vremii, prin cele cinci ctitorii ale sale – Mănăstirea Sinaia (1690-1695), Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu-Sărat (1691-1697), Schitul Titireciu (1700-1706), Biserica Fundenii Doamnei (1699) şi Colţea, cu întreg ansamblul (1701-1715). 
