Teatrul domniței Ralu

Altfel, despre anii în care pe tronul de la Bucureşti era vodă Caragea

Înainte de Teatrul de la Cişmeaua Roşie – primul aşezământ de acest fel din Valahia – a fost o sală destinată spectacolelor dramatice chiar în incinta Curţilor Domneşti de la Bucureşti. S-a întâmplat asta pe vremea lui Vodă Caragea (cel cu ciuma care se pornise să facă ravagii în vara lui 1813, cam pe când se învrednicise şi acesta să se urce pe tronul ţării Româneşti); dar nu pentru că domnitorul ar fi avut niscaiva aplecări înspre cultură, ci numai şi numai ca să-i “facă moftul” fiicei celei mici, domniţa Ralu.
Pe frumoasa principesă valahă şi-o imaginează cei mai mulţi având chipul actriţei Aimee Iacobescu (cea care a interpretat-o, la 1970, în filmul “Zestrea Domniţei Ralu”). Departe însă de portretul ce i s-a făcut atunci, domniţa Ralu nu era o răzgâiată, ci, probabil, una dintre cele mai cultivate femei ale epocii ei, la Bucureşti. Zgârcit de felu-i Caragea (sau Caradja) nu se îndură dintru început să-i dea bani să-şi construiască teatrul mult dorit, ci-i pune la dispoziţie o sală de ceremonii de la palat, care avea curând să devină locul de adunare a tinerilor “filfizoni” ai timpului. Venită în vremurile acelea zguduite de flagelul ciumei şi-al altor “boli lipicioase (molipsitoare – n.n.), râie şi altele”, iniţiativa domniţei Ralu era şi o formă de descărcare de tensiune (ori de negare a existenţei răului în jur). (Poate nu doar din zgârcenie n-a fost de acord tată-su, vodă Caragea, să o lase să-şi facă teatrul, dar mai mare nevoie era de spitale; şi unul din ele – Filantropia – e construit, în nordul oraşului, pe un loc al marelui ban Grigore Băleanu, lângă cişmeaua Mavrogheni).
În vremea asta, la Curţile Domneşti se juca teatru, iar domniţa Ralu nu se sfia să urce ea însăşi pe scenă, interpretând câte un personagiu mai mărunţel… Iar vodă sfârşi prin a-i da ajutorul cerut să-ntemeieze primul “teatru de societate”. Era deja anul 1817. În mahalaua Popii Dârvaş de pe Podul Mogoşoaiei, dinaintea caselor Deşliului, se ridică astfel primul imobil dedicat spectacolelor de teatru – o sală mare, cu parter şi trei rânduri de loji. I s-a spus Teatrul de la Cişmeaua Roşie şi acolo aveau să se joace, cu actori amatori – şi adeseori cu domniţa însăşi pe scenă – piese din literatura universală, traduse însă în limba greacă. Primele opere jucate au fost: Filip II şi Orest de Alfieri, Moartea fiilor lui Brutus, Meropa, Zaira şi Mahomet de Voltaire, Dafnis şi Chloe de Longus, Timoleon de Zampelius, Aristodem de Monti. În anii următori, au fost aduse trupe profesioniste de la Viena, care jucau în germană… Teatrul acesta – ca şi alte întâmplări din vremea sa – ar trebui să anuleze (sau măcar să treacă pe un plan secund) numele lui vodă Caragea alăturat flagelului ciumei. În anii lui de domnie, la 1818, s-a tipărit un cod de legi – “Legiuirea lui Caragea” – şi s-a înfiinţat prima şcoală cu predare în limba română – şcoala Naţională de la Sfântul Sava. Și tot în vremea lui bucureştenii au văzut pentru prima dată înălţându-se în aer un balon.
Revenind însă la pretextul nostru de azi, teatrul domniţei Ralu, să mai spunem că aflăm multe detalii despre cum era el organizat din proza lui Nicolae Filimon. Și anume că pe lângă sala principală a teatrului mai existau câteva cămăruţe – într-una dintre ele se serveau dulceţuri, rachiuri şi băuturi răcoritoare, la cererea publiclui şi în alta aşteptau, pe durata spectacolului, slugile boierilor prezenţi în loje. Lojile erau “tapetate cu postav roşu şi împodobite cu perdele de chembrică cu ciucuri albi”. Domnitorul avea propria-i sofa, îmbrăcată în catifea, iar lojile din mijloc, pentru care se plătea un galben, erau destinate boierilor mari şi consulilor străini.