Poetul cu iubiri secrete

Unii poeti obtin Premiul Nobel pentru Literatura. Altora li se uita numele, in vreme ce versurile lor ajung sa fie stih de cantec de murmurat la urechea iubitei intr-o noapte-nstelata sau… biletele de dragoste schimbate intre adolescenti. Ma-ntreb care premiu e mai mare, pana la urma? Si ma-ntreb asta mai ales cand poeti adanciti in posteritate – precum Nichita Stanescu, Zaharia Stancu, Adrian Paunescu sau George Tarnea – isi lasa rasfoita intimitatea poeziei fara a mai avea pretentia de a li se cita numele intr-o declaratie de iubire luata cu copy-paste de un indragostit. Dar astazi, recitindu-i lirica de dragoste, pe George Tarnea am sa-l numesc, dupa fiecare fragment de poem amintit in aceste randuri.

Poet al iubirii exultand prin fiecare fibra, George Tarnea s-a nascut in 1945, la finele unui razboi lung si sfasietor – poate de-aceea, spuneau cei care l-au cunoscut, o lacrima statea agatata de geana fiecarui vers – si s-a petrecut dintre noi intr-o zi de primavara, acum zece ani. Considerat de critica un tehnician liric fara cusur, rondelul si sonetul, poezia cu forma fixa, in genere, provocandu-l la fel de mult ca si unduirea unui sold de femeie, George Tarnea feeriza iubirea intr-un stil de un decadentism care, departe de a-i alunga pe cititori, ii mangaia pe suflet cu un val de matase. Si asta pentru ca daca lirismul excesiv este decadent, dragostea, in sine, nu are nimic desuet. Sau, cum ar spune poetul, pentru ca “E totul randuit sa se intample”. La fel cum randuita-i sa se-ntampla si lacrima iubirilor tradate, si plecarea lor in alte zari, si-n alte timpuri, si-n alta pagina de carte.

Spuneam ca George Tarnea e dintre aceia ale carui versuri le fredonam fara sa stim ale cui sunt? Ei bine, haideti sa incercam doar cateva exercitii de memorie. De cate ori nu ati auzit stihurile ce urmeaza? “E frumos, e prea frumos la tine-n suflet / E tarziu, e prea tarziu la mine-n gand/ Impartasim, impartasim aceeasi taina/ Dar nu se stie, nu se stie pana cand./ Prea multe pasari cardinale/ Intre iluzii se rotesc / Contaminand cu ascensoare / Misterul nostru pamantesc”. Si de cate ori ati spus: acesta este un vers scris de George Tarnea, poetul “iubirilor secrete”? Dar “Scrisoarea de adio”, atat de marcata de vocea lui Mircea Baniciu, de cate ori i-ati atribuit-o lui sau ati fost tentati sa o legati mai degraba de aura lui Nichita Stanescu sau a lui Adrian Paunescu? “Iubito, cata lume intre noi, / Numaratori de ploi din doi in doi,/ Si dintr-un ochi de dor necunoscut/ Cate zapezi pe buze ne-au crescut. / Asculta-ma si lasa-ma sa strig/ Mi-e frica de-ntuneric si de frig/ Si nu mai vreau sa stiu pan’ la sfarsit/ Cine-a iubit frumos, cine-a mintit.”

Daca e sa-i reprosam ceva lui George Tarnea, poetul imbracat in haina-i de trubadur medieval, atunci e un pesimism cu care isi inveleste toate sonurile din inventarul gratiei. Ai spune ca pentru el iubirea nu exista in afara suferintei din dragostea. E aproape un maestru al descoperirii de pete in soare, si-oricate “Exercitii de iubire” ar fi facut in viata-i, nicioadata nu a fost indeajuns de pregatit pentru greaua durere si “devastatorul parfum de chiparoase’ care-nsoteste toate iubirile “gresite”. “Iubita mea patetica si trista/ Incearca sa ma ierti si sa-ntelegi/ Ca dragoste perfecta nu exsta’, isi conjura poetul perechea vremelnica, consimtind, totusi, ca “Se-ntampla si minuni rascolitoare – / Ce-i drept atat de rar, incat nu stim/ Dar semnul lor ramane si ne doare – / Cand pasari ingeresti, cu trup infim/ Ne-aduc pe aripi lacrimi de la soare”…

Vi-i dor de-ntaiele iubiri si de un vers sublim? In somn visati un cantec de demult? Poate ca vantura noptile voastre un poet al carui nume l-ati uitat sau nu l-ati stiut niciodata. E George Tarnea. Poetul cu iubiri secrete. “Bun de pus la rana/ Rau de pus la zid/ Numai eu stiu taina/ Fiecarui rid/ Numai eu dau seama/ Pentru cat am fost,/ Intelept de singur/ Fericit de prost…” Bun de pus la rana, rau de pus la zid… George Tarnea.