Pe când poeţii respirau diamante… In memoriam Traian T. Coşovei

Dacă Franţa îi are pe cei patru muschetari – trei plus unu, ca să îi dăm satisfacţie şi lui Dumas –, dacă britanicii se laudă cu cei patru Beatles-i, românii au şi ei un cvartet celebru, şi încă unul care respiră… „Aer cu diamante”.
Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan erau copiii teribili ai optzecismului românesc, iar anul 1981 îi găsise deja, pe fiecare dintre ei, cu cărţi publicate. Şi chiar dacă pe atunci optzecismul nu se numea „optzecism” – nici disputa generaţiilor şi promoţiilor literare provocată de Laurenţiu Ulici nu era la modă – ei, cei patru magnifici în blugi ai poeziei româneşti, erau deja exponenţiali pentru noul val de scriitori. Erau prieteni nedespărţiţi şi respirau laolaltă poezia. Fuseseră liderii Cenaclului de Luni ţinut de Nicolae Manolescu, îşi marcaseră în forţă debutul editorial. Erau, cu alte cuvinte, pe val…
Ce-i va fi determinat, deci, să apeleze, pentru volumul colectiv „Aer cu diamante”, la Editura Litera – singura care, în epocă, publica volume pe banii autorilor ambiţioşi, dar nu întotdeauna de mare talent? Şi, mai ales, de ce acest manifest scris cu patru condeie deodată? De ce această formulă de cvartet, în care însă nu se supuneau legilor cvartetului, căci fiecare îşi dorea să fie vioara întâi? Că nu-i părăsise talentul şi nu aleseseră Litera fiindcă nu-i mai doreau editurile este clar. Prefaţa cărţii este semnată de însuşi Nicolae Manolescu, criticul în vogă al epocii şi al generaţiei lor de scriitori. Că nu se îndoiau ei de calitatea poeziilor pe care le scriau o dovedeşte selecţia textelor: este un pumn de diamante, atent şlefuite.
S-a spus că voiau să sfideze regimul, în care autorii, oricât de talentaţi, începuseră să nu mai debuteze decât în grup. Dar ei făcuseră deja, individual, pasul acesta. Una dintre legendele care i-a însoţit, în ultimii treizeci de ani, a fost aceea că îşi doriseră să fie recunoscuţi drept cei patru Beatles-i ai poeziei româneşti. Dar asta nu stă în picioare, câtă vreme gestul lor nu s-a mai repetat. Mai mult, nici măcar nu erau un cvartet până la capăt… Erau un cvintet. Pentru că în 1981, „Aerul cu diamante” avea o montură: grafica lui Tudor Jebeleanu.
Ce va fi fost cu adevărat? Gheorghe Grigurcu numea acest volum „un act de stare civilă al noului val liric”.
Ei sunt cei care au scos poezia în stradă şi multă vreme, chiar şi în generaţia ce le-a urmat, amestecul de intelectual şi anecdotic, de inventivitate lexicală şi retorică bătăioasă, cu o cantitate suficientă de sugestii politice subversive (atunci) avea să fie, cum am zice astăzi, „în tendinţe”. Până şi poezia de dragoste coborâse pe caldarâm. „să ne iubim, chera mu, să ne iubim per tujur/ ca mâne vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene”, scria Cărtărescu. Şi cum arăta iubita, în viziunea lui Iaru? „Ea era atît de frumoasă/ încît vechiul pensionar/ se porni să roadă tapiţeria/ scaunului pe care ea a stat în autobuz/ (…) atît de frumoasă/ încât şi câinii haleau/ asfaltul de sub tălpile ei.” Mai interesant decât gestul lor de acum 30 de ani mi se pare însă gestul de azi al celor patru-cinci muschetari ai optzecismului. Acela de a reedita cartea, exact în acelaşi format, exact cu aceleaşi ilustraţii, din care ne zâmbesc în cheie auto-parodică magnificii cavaleri în blugi ai poeziei româneşti. Să fie vorba despre competiţia cu noua generaţie de poeţi trimilenişti sau douămiişti? Să fie nevoia de a-şi dovedi, în paradigma poetică a noului mileniu, că poezia lor e încă proaspătă, că aerul e încărcat de diamante? Eu, cititorul neutru, le-aş spune doar atât: să fie liniştiţi, diamantele strălucesc pe geaca de blugi. „Doar timpul – umilul pensionar al unui cântar de precizie / aşază lipitori pe tâmpla durerii“…
(Textul emisiunii „Poetul despre poeţi”, ediţia de miercuri, 2 martie 2011, Radio România Internaţional)