Ciorba de potroace japoneză
Kyushu, cea mai sud-vestică insulă din arhipelagul nipon, se crede că a fost leagănul poporului proto-japonez „azumi”. Navigatori şi artizani, „azumii” obişnuiau să se hrănească cu fructe de mare, somon roşu şi alge, mâncând din vase frumos modelate şi ornamentate (chiar dacă uzând de tehnici primitive).
Ei trebuie să fi fost cei dintâi care au observat calităţile argilei din care, secole mai târziu, niponii care le-au urmat au făurit minunatele vase de porţelan Arita şi Imari, cărora, încă de la sfârşitul Evului Mediu, li s-a dus vestea pe întregul continent asiatic şi chiar mai departe, încântând ochii şi imaginaţia aristocraţiei europene. Cele mai multe istorii fixează însă începuturile porţelanului pe Kyushu în veacul al XVI-lea, o dată cu venirea pe insulă a olarilor din peninsula coreeană. Cu siguranţă atunci, o dată cu roata olarului, ceramica realizată pe Kyushu a câştigat în perfecţiune, în… străvezimea pereţilor cupelor de sake, lucrate ca să fie dăruite familiei shogunului.
Despre toate acestea îmi povesteşte Pierre-Philippe-Radu, tânărul de origine helveto-română, care de vreo 6 ani lucrează ca translator la Okinawa, capitala insulei. Şi tot el îmi atrage atenţia asupra unui fel de mâncare local, „motsu-nabe”, ceva între o tocană cu măruntaie şi… o ciorbă de potroace românească. Văzându-mă contrariată, îmi explică faptul că „motsu” s-ar putea traduce chiar aşa: „potroace”, în vreme ce „nabe” semnifică o fiertură scăzută, cum spuneam, între o supă deasă şi o tocană zemoasă. Îmi completez vocabularul nipon cu alte câteva cuvinte din domeniul gastronomic: „mizutaki” e un fel de tocăniţă pe bază de pui, „seki saba” reprezintă o mâncare din macrou brezat, în vreme ce „unagi seiromushi” se referă la o porţie de anghilă pregătită la aburi.
Ca să înţeleg mai mult, îmi spune, ar trebui poate „să trag o fugă” până în Japonia…