In memoriam Nicolae Dabija: Poetul care stă de strajă Limbii Române

Aripa sub cămașă a lui Nicolae Dabija, una dintre primele cărți de poezie basarabene tipărită cu grafie latină, în 1989, este și cel dintâi volum liric venind din arealul (încă) sovietic (atunci) pe care l-am citit. Printr-o fericită întâmplare, l-am primit cu autograf chiar de la autor, la scurtă vreme după ce podurile de flori de peste Prut readuseseră frații în brațele fraților.

Nu știam atunci că aveau să mă lege mai multe întâmplări de poetul cu plete eminesciene, care s-a născut nu departe de Căinarii lui Mateevici, autorul memorabilului poem Limba noastră. Premonitorie această naștere, căci Nicolae Dabija a fost, în 1988, membru al Comisiei de Stat pentru problemele limbii, punând în discuție revenirea la alfabetul latin și legiferarea limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova. Poate, mi-am spus, pentru că maica lui i-a șoptit la ureche, în pruncie, versurile știute: „Limba noastră-i o comoară, / În adâncuri scufundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”.

Și poate din același motiv unul dintre poemele lui Dabija, Cât trăim pe acest pământ, avea să devină, în anii 1988-1990, Imnul Mișcării de Eliberare Națională a basarabenilor, fiind cântat de cei aproape un milion de participanți la Marea Adunare Națională din 27 august 1989, veniți la Chișinău să ceară dreptul la Limba Română, Alfabet Latin și Demnitate. Pe atunci, lui Dabija i se zbătea aripa de sub cămașă. Apoi aripile au străpuns cămașa și au bătut libere…

Rezistența prin poezie, prin scris, în genere, face din scriitorii basarabeni din a doua jumătate a secolului trecut un contingent liric care nu are corespondent în altă parte a lumii. Am putea asemui efortul lor continuu cu mișcarea memorandiștilor din Ardeal, dar dimensiunile sunt diferite. Însă așa cum cum ardelenii își botezau copiii cu nume latine, pentru a-și clama rădăcinile, Nicolae Dabija și-a botezat fiica Doina, cuvânt profund românesc, pe care, oricât ai încerca, nu-l poți rusifica. Și mai este vorba, de doină, ca melodie populară românească, imposibil de alterat. Și mai este vorba despre Doina lui Eminescu, cea care începe iarăși cu patru versuri emblematice pentru condiția românului de dincolo de Prut: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-sa/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate…”

Așa a înțeles Nicolae Dabija să lupte pentru drepturile Tricolorului, ale Stemei, ale Limbii române, cu penița în cărțile sale, cu cuvântul la tribuna Parlamentului basarabean, în care a intrat după primele alegeri parțial libere inițiate de Gorbaciov. Personal l-am cunoscut ca jurnalist și scriitor. Am publicat câteva texte în revista pe care o conduce la Chișinău, „Literatură și Artă”, dar am avut și șansa câtorva interviuri despre condiția scriitorului, de o parte și de alta a Prutului, și despre rolul lui în democratizarea țării între granițele căreia trăiește (fie că această țară se numește România sau se numește Republica Moldova). Asemuit cu marii noștri voievozi pentru credință, în lupta lui pentru drepturile limbii strămoșești – aceea despre care scria aproape-consăteanul său Alexei Mateevici din Căinari – Nicolae Dabija pare să nu se teamă de nimic. Și totuși, există temeri, care nu sunt ale militantului, ci ale creatorului, nu sunt ale luptătorului, ci ale celui care construiește, care edifică, poem după poem, casa limbii în care s-a născut. Sunt temeri exprimate în versuri cum sunt acestea:

„Mi-i teamă de o carte (o văd ades și-n vis) /

pe care aș deschide-o-nfrigurat 

și-n paginile ei aș da de-odat…

de toate versurile pe care încă nu le-am scris. 

De care sufletul mi-i însă, îmbibat:

precum de apă un burete;

și solie – din partea lor – mi-i orice vis curat,

și mi-i devreme ora cea târzie.

Parcă mă văd citind – în acea carte 

doar pân’ la mijloc orice poezie,

știind ce-i scris, de-odată, mai departe,

cum dintr-un rând poemu-ntreg învie”.

Așa cum, cu fiecare poem, articol, poveste, cu fiecare carte scrisă cu grafie latină, limba română a reînviat peste Prut. Iar unul dintre truditori se numește Nicolae Dabija.

Eseu difuzat în anul 2011, la Radio România Internațional, în rubrica-eseu „Poetul despre poeți”, realizator: Simona Lazăr.

Astăzi, 12 martie 2021, s-a stins la Chișinău marele poet patriot Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948). Străjer al Limbii române și militant pentru unitatea românilor de pretutindeni, a ținut mereu vie flacăra românismului, în Basarabia cea cu o istorie mult încercată. Să-i fie drumul lin spre Rai și Dumnezeu să-l țină veșnic la dreapta Sa.

Foto: Simona Lazăr & Valentin Țigău