Un spion al lui Napoleon al III-lea la curtea lui Carol I
Nu are deloc alura de spion. Nu e James Bond. Nici Mata Hari. Nici macar Schulmeister, spionul imparatului Napoleon I. Celebritatea l-a ajuns din urma mai degraba ca om al cartii. Cu toate acestea, (si) asta a facut, vreo doi ani, cat a stat la Bucuresti, ca secretar francez al Principelui Carol I. A tras cu ochiul, a analizat si a trimis, codat sau nu, informatiile la curtea imperiala de la Paris, pe masa de lucru a lui Napoleon al III-lea.
Este unul dintre marii bibliografi ai Frantei – ii datoram bibliografia exhaustiva a operei lui Corneille, de exemplu –, unul dintre primii care au cules stiintific si au raspandit in Occident folclorul romanesc, e cel care a infiintat prima catedra de limba romana la o universitate vest-europeana (la Paris, in 1875)… Lui Emile Picot (1844-1918) Franta, ca si Romania, ii datoreaza mult, in plan cultural. Putini insa il cunosc intr-o alta postura a lui, cea de… spion al lui Napoleon al III-lea la curtea Principelui Carol I. Cum de s-a intamplat asta, vom afla ceva mai la vale…
Povestea alegerii „printului strain” pentru tronul Principatelor Romane a fost spusa si ras-spusa. Ar fi inutil sa ne mai strecuram acum prin meandrele acestei istorii, scotand la iveala ba interesul Frantei si al imparatului Napoleon al III-lea, ba pe cel al cancelarului prusac Otto von Bismark… Cert e ca tanarul principe Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen – adica nimeni altul decat cel care avea sa devina primul rege al romanilor, sub numele de Carol I – a fost pana la urma agreat, pe fata sau intr-ascuns, de toti cei dornici sa aiba „aproape” tinutul de la gurile Dunarii. Inainte de anul 1866, principele Carol – care, prin amandoua bunicile sale, avea sange francez, in vreme ce prin bunici era prusac – indragea foarte mult Franta si isi propusese chiar sa se naturalizeze francez. Iar imparatul Napoleon al III-lea aproape ca i-ar fi acordat cetatenia, daca n-ar fi aparut intre timp alte interese…
Madame Hortense Cornu („sora de lapte” a imparatului, caci avusesera aceeasi doica) a fost cea care ii acordase printului sprijinul, apropo de cetatenie, si tot ea avea sa-l convinga sa schimbe macazul, indreptandu-i atentia catre acea tarisoara de la capatul Europei, aflata (inca) sub influenta otomana si ravnita de rusi. Tot Madame Hortense Cornu avea sa-i recomande imparatului – care, la randu-i, i le recomanda printului abia asezat in fruntea noii lui tari – serviciile unui tanar studios, Emile Picot, ca secretar particular. Carol I avea deja un secretar prusac, pe Friedlaender, recomandat de Bismark. Probabil acesta a fost unul dintre motivele pentru care Napoleon al III-lea a insistat ca principele Carol sa accepte si un secretar francez. Care sa-l sfatuiasca de bine, dar si, in acelasi timp, sa trimita la curtea Frantei informatii despre tot ceea ce se intampla la Bucuresti. Sa fie, cu alte cuvinte, ochii si urechile imparatului, spionul sau…
Sa nu va inchipuiti insa ca Emile Picot trimitea rapoarte direct acestuia. Nu. Codificate sau pur si simplu strecurate ca niste informatii oarecare printre date de interes general sau istorii de familie, relatarile sale ajungeau mai intai la mama lui sau la Madame Cornu, de unde apoi erau retransmise la curtea de la Tuileries.
Ca un bun bibliograf (cum se va dovedi mai tarziu), Emile Picot avea un mare respect pentru textul scris. Asa ca nu s-a multumit doar sa trimita lungi epistole catre apusul Europei, dar a pastrat pentru sine o copie. Astfel, putem avea o sursa extraordinara de informatii (la prima mana) despre primii ani de domnie ai lui Carol I. Picot si-a transcris scrisorile intr-un caiet care starneste azi curiozitatea cercetatorului. „Totul a fost facut pentru a-l deconcerta, pentru a-l deruta pe curiosul intreprid”, scria N. Georgescu-Tistu, cel care a studiat pentru prima data caietul lui Picot. Ce descoperim in el? Copii ale scrisorilor amestecate printre foi albe si pagini transcrise din „Profetul Mahomed” al lui G. Weil. 171 de scrisori, de toate felurile, de la cele simple, de familie la cele codate aparent neglijent ori chiar pana la epistole care contin pasaje sau cuvinte cifrate, greu de decodat astazi… Amestecate nu doar ca tema, dar si din punctul de vedere al cronologiei (paginile albe pot fi semnul ca, daca ar mai fi urmat alte scrisori, ele ar fi putut fi plasate acolo)… Si, pentru a ingreuna si mai mult cercetarea, multe dintre scrisori nu sunt transcrise pur si simplu. Picot a preferat o tehnica veche, respectiv umezirea originalului si aplicarea lui pe pagina alba, astfel incat textul sa se transfere pur si simplu. Sigur, cu neclaritati, litere tremurate, pete, care se adauga cititului „in oglinda” si fac si mai dificila descifrarea.
Ajuns la Bucuresti chiar in primele zile ale domniei lui Carol I, in 1866, Emile Picot avea sa se afle, de la bun inceput, in mijlocul afacerilor de stat. Le cunostea dedesubturile si, datorita pozitiei pe care o ocupa si influentei asupra lui Carol I a celei care il recomandase, exersa la randu-i o influenta asupra principelui. De altfel, atat pentru domnitorul roman, cat si pentru imparatul francez, el face o analiza a starii sociale, economice, politice a Principatelor, imprietenindu-se cu oamenii-cheie ai momentului si, mai tarziu, implicandu-se in proiecte mai degraba de natura educationala, culturala, depasindu-si astfel atributiile de simplu secretar al printului. Inteligent si abil, el se implica, din convingere, in actiuni care „sa propaseasca” patria de adoptie a stapanului sau de moment. Ii dirijeaza pe unii si pe altii, in interesul Frantei, dar si – dovedind o calitate (sau un defect), care nu apartine spionilor de profesie – in interesul Romaniei. In scrisorile catre Madame Cornu, de exemplu, el face, intr-o maniera deschisa si veridica, o descriere sumbra a vietii romanesti, sugerand insa si caile de ameliorare a problemelor existente. Era epoca in care Romania se consolida ca stat si pentru Franta imperiala era important sa se stie ce se intampla acolo.
Dar sa vedem ce informatii transmite Picot catre imparatul Napoleon al III-lea, prin intermediul scrisorilor expediate doamnei Cornu ori altor interpusi. Descrie, de exemplu, calatoria Printului Carol I la Constantinopol si intalnirea lui cu Sultanul. Vorbeste despre pasiunile politice ale timpului si despre atitudinea suveranului vizavi de ele. Despre statutul armatei romane si cat de greu se adapta reglementarilor prusace impuse de principe. Despre vizita fratelui mai mic al lui Carol, Frederic de Hohenzollern, la Bucuresti. Despre criza ministeriala din Romania. Despre misiunea colonelului Krentzki in Romania. Despre relatiile Principatelor cu Sublima Poarta, dar si cu Puterile straine. Despre proiectul unui canal la gurile Dunarii si marea frumusete a tarii. Despre iminenta unui razboi in Europa orientala. Despre influenta prusacilor – si prin intermediul „colegului” sau, secretarul german al Printului Carol, Friedlaender – si pericolul reprezentat de aceasta. Il mai interesau chestiunea monedei nationale, intrigile printului Bibescu, pretendent la tronul Romaniei, pozitia lui Ion Bratianu, concesiunile industriale facute strainilor, bogatiile solului romanesc. In chestiunea populatiei israelite din Principate face chiar demersuri personale, la Paris. Dar, in acelasi timp, studiaza cutumele si traditiile poporului roman si ajuta la strangerea de informatii si publicarea primului atlas romanesc, colaborand cu T. Laurian.
Unul dintre subiectele indelung intoarse pe toate fetele a fost cel al eventualei casatorii a Principelui Carol cu fiica tarului Alexandru al II-lea, Maria Alexandrovna. Mai ales ca aceasta optiune este strans legata de una dintre problemele cele mai importante, in epoca, si anume cea a independentei romanilor. „Romanii ar risca foarte mult daca si-ar proclama independenta imediat” – scrie el de nenumarate ori, aratand cum, de exemplu, Bratianu era partizanul acestei proclamatii rapide, si de ce ea nu ar fi fost utila, in deceniul sapte al secolului al XIX-lea. Bratianu este si cel care sustinea casatoria principelui cu fiica tarului. Numai ca tarul conditioneaza nunta de declararea imediata a independentei – „Ginerele meu nu ar trebui sa plateasca tribut turcilor”, spune el – nutrind in secret speranta ca astfel sultanul se va supara pe Carol, va trece Dunarea si razboiul va incepe pe teritoriul romanesc. Tarul s-ar fi angajat atunci sa-si salveze potentialul ginere, trecand la randu-i Prutul. Printului nu i-a suras insa deloc ideea unui razboi pe teritoriul tarii – se temea si de eventuala aservire a Principatelor de catre rusi, adica sa obtina, in loc de independenta tarii, doar o schimbare a stapanului – si alege sa-si caute mai bine mireasa in alta parte, decat sa provoace un razboi pe care nu-l putea duce. In decizia asta i-a fost alaturi si Picot. Carol s-a casatorit, cum stim, cu Elisabeta de Wied. Maria Alexandrovna a devenit ducesa de Edinburgh, plecand pe Insula Albionului. Peste ani, mostenitorii celor doi vor ajunge pe tronul Romaniei: nepotul lui Carol, Ferdinand, se va casatori cu fiica Mariei Alexandrovna, Maria (Missy), regina cea mai iubita a romanilor.
In mijlocul intrigilor, la Curtea de la Bucuresti
Ne e foarte greu sa facem o selectie pertinenta si exhaustiva din scrisorile lui Emile Picot care privesc soarta Romaniei. Vom scoate aici doar cateva fragmente dintr-o epistola catre Madame Hortense Cornu, din data de 5 aprilie 1867.
„(…) Situatia actuala este foarte critica. Marilor complicatii din politica europeana vin sa li se alature intrigile, ambitiile, luptele de tot felul, si ar trebui sa scriu volume intregi pentru a va face sa cunoasteti toate acele detalii pe care e bine sa nu le ignorati. (…)
Sarmanul Print! Cat de trista e uneori existenta lui si cat de grea e sarcina pe care o are de dus! Intrigile lui Bibescu, de exemplu, capata pe zi ce trece un caracter de ostilitate tot mai evident. Este ciudat cum acest «pretendent» face atat de deschis apropouri pe cat de periculoase, pe atat de nedrepte. Doamna Bibescu face vizite sotiei ultimului ofiter, fara sa primeasca macar una. In cele din urma, este evident ca acestia lucreaza foarte mult pentru telul lor si am ajuns sa cunosc putin din modul lor de a gandi. Bibescu este jucaria consulului Rusiei, a carui singura politica este de a pune pe jar relatiile externe ale Romaniei. Bibescu este convins ca, odata razboiul inceput, rusii vor intra in tara si il vor declara Print. (…) Cat despre invazia Rusiei, nu cred ca trebuie sa ne temem de ea si cred ca guvernul moscovit nu se poate gandi la asta decat in cazul in care conflictul devine general. Lordul Stanley a declarat in nenumarate randuri ca Anglia nu va ramane indiferenta problemelor care se ridica din Orient si ca nu va permite niciodata Rusiei sa coboare pe Dunare.
(…) Dl Ion Bratianu da intotdeauna probe de vigoare si de capacitate. Nu ne-a fost frica de liberalismul sau, cata vreme se stie ca si omul cel mai exaltat devine conservator atunci cand ajunge la putere.
(…) Va rog, doamna, scrieti-i Printului. Scrisorile voastre sunt cel mai bun sfatuitor pentru el si doresc din tot sufletul ca sa puteti sa o faceti cat mai des.”
Articol publicat în Jurnalul de duminică (ediția de weekend a Jurnalului național), în 18 noiembrie 2011
Sursa foto: Colecția Institutului Italian de Cultură, pe https://www.flickr.com/
Bibliografie: GEORGESCU-TISTU, N. Correspondance d’un secretaire princier en Roumanie : Émile Picot (1866-1868). Paris: Librairie J. Gamber, [1926]