Un prânz la Mănăstirea Cernica sau despre „sunetul clopoțelului, ca o bornă între pântece şi suflet”

Un loc, un om si o reteta manastireasca.

Cele doua ostroave de la Cernica poarta de peste patru veacuri „povara” sfinteniei. Ctitoria vornicului Cernica Stirbei e atestata documentar inca de la 1608, printr-un hrisov al lui Radu Voda Serban.
Atunci vornicul refacea un schit mult mai vechi, daruind asezarea cu pamanturi, paduri si sate si cu… numele sau. Niciodata, peste vremuri, Manastirea Cernica nu a fost inchinata – nici la Muntele Athos, nici altundeva. Asa ca secolele nu au facut decat sa-i sporeasca bogatia. In timpul cand staret era Sfantul Calinic, manastirea avea la vreo mie de calugari si mosii intinse. Sfantul Calinic, unionistul, avea trecere la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, iar legea secularizarii nu avea sa atinga in nici un fel stapanirile manastirii. Vremurile mai de dinspre noi i-au mai macinat bogatiile. Poate sa fie si mai putina lume aplecata spre evlavie si dispusa sa se desprinda de „cele lumesti”, caci, uite, azi, in manastire mai sunt vreo 30 de calugari… Ceea ce a mers dintotdeauna inainte, fara oprelisti, a fost viata spirituala a obstei calugaresti. Aici rugaciunile si „metaniile” nu s-au oprit niciodata.

Rememorez, cu aceeasi bucurie de atunci, o (re)intalnire cu Parintele Ignatie de-acum 10 ani. Monah si poet, Parintele Ignatie Grecu de la Cernica mi-a jalonat, cu delicatetea si evlavia lui, existenta, in ultimul deceniu si jumatate, de cand m-am invrednicit sa-i asez in carte poemele prea-pline de dragostea pentru dumnezeire. Ziua aceea de acum un deceniu – zi de iarna cu izbucniri primavaratice, ca aceasta de acum – mi-a adus, ca toate intalnirile cu Sfintia Sa, raspunsuri si linistiri…

Sunasem la manastire si am spus ca dorim sa ne documentam despre ceasul de taina al mesei cuviosilor calugari, primul raspuns a sunat aproape a refuz. Am primit apoi un telefon de acceptare, cu mentiunea: „Veniti mai devreme, la liturghie, si apoi vom merge la masa. Sa intelegeti ce inseamna ora mesei la manastire…”. Duminica dimineata am ajuns la manastire. Devreme. Sa fim de fata la slujba, sa ne incarcam sufletul si mintea de acea efervescenta calda pe care o provoaca intotdeauna intrarea intr-un spatiu religios. Hrana spirituala… Crezul. Tatal nostru. Cantarile bisericesti urcand, ca fumul din jertfelnice – jertfa de sunete, pana la urma – spre ceruri… O clipa de reculegere la racla cu moastele Sfantului Calinic. Tarziu, cand ultimele acorduri bizantine s-au estompat, ramanand in urma doar freamatul multimii de credinciosi, il intalnim pe parintele monah Ignatie. Slujise la strana. Chip tanar, fata de numarul anilor… Zambet cald. Ne spune ca a vorbit cu Parintele Arhimandrit Macarie despre voia noastra. „Dar ce sa va vorbim noi despre hrana din manastire? Noi, mai putin cu mancarea – mai mult cu credinta…” Ne invita insa la trapeza.
Trapeza e sala de mese dintr-o manastire. Pasim cu sfiala. Nu e prima data cand intru in trapeza unei manastiri, dar aici totul pare altfel. Oranduit ca intr-o biserica. Spatiul se asaza tot ca acolo, aproape ca poti numi locurile dupa denumirile din basilica: pronaos, naos, altar… De o parte si de alta a salii, mesele lungi, cu panze albe asternute deasupra, par stranele credinciosilor. Spre rasarit, un picior de piatra, precum cel al meselor de altar…, deasupra lui o tablie, la fel, cu fata alba. Acolo va sta staretul manastirii. Alte doua mese semicirculare, de o parte si de alta a mesei centrale, pentru cuviosii parinti ce tin in maini destinele manastirii. Peretii sunt si ei pictati cu scene biblice, ori cu scene reprezentandu-i pe ctitori. Pe peretele dinspre rasarit, pictura ei din vremea Sfantului Calinic. Se si cunoaste – alt desen, alta cromatica, litere chirilice… La Cernica se mananca numai de doua ori in zi. La 12:00, dupa liturghie, si la 18:00, inainte de vecernie. Dimineata nu mananca decat cei care merg la camp ori la coasa. Cei care fac muncile „grele”. Se mananca simplu. Natural. „Nu traim ca sa mancam, ci ca sa facem voia lui Dumnezeu!” – ni se spune. Si: „Sufletul trebuie sa domine fizicul. Pantecele, cand se lacomeste, devine imparatul patimilor!”. Cele trei datorii ale calugarului sunt: ascultarea, castitatea si… „multumirea cu ce ne da Dumnezeu”. Masa incepe intotdeauna cu o rugaciune si tot cu o rugaciune se incheie. Ca orisice masa de crestin. Deosebirea e ca aici, pe tot timpul cat se mananca, este cineva care citeste intruna din Sfintele Scripturi. Si mai e ceva. Un clopotel de argint da semnalul primei linguri si al primei imbucaturi de paine si tot sunetul lui „spune” cand se incheie masa. Sunetul clopotelului, ca o borna intre pantece si suflet.
„De pe vremea Sfantului Calinic e lasat in Manastirea Cernica sa nu se mai manance carne. Doar la peste e dezlegare, in afara de zilele de post. Azi, la masa avem sarmale de peste in foi de varza murata. Pestele tine loc de carne in toate mancarurile. Cu peste si paine a saturat si Iisus Hristos multimea.”, ne spunea atunci Parintele Arhimandrit Macarie.

Si-acum, pentru o posibila enciclopedie a sarmalelor romanesti, reteta de Sarmale de peste culeasa, cu 10 ani in urma, de la unul dintre parintii „cu ascultare la bucatarie” de la Manastirea Cernica.

SARMALE DIN PESTE
Ai nevoie de o varza murata; 200 gr de scrumbie afumata; 1,5 kg de carne de peste alb dezosata (stiuca, salau); 200 gr de orez; un pahar de suc de rosii; 2-3 cepe; 3-4 linguri de ulei; un ou; piper, marar, cimbru, foi de dafin.
Se taie ceapa marunt si se caleste in ulei. Se amesteca salaul cu scrumbia si cu ceapa, se adauga orezul si oul, piper, sare, marar uscat si apoi se umplu sarmale, dupa tipicul cunoscut, in frunze de varza. In oala, primul strat sa fie de varza, iar intre sarmale presarati foi de dafin, marar si boabe de piper. Acoperiti sarmalele cu varza tocata si adaugati cateva ramurele de cimbru. Turnati apa, suc de rosii si lasati-le sa fiarba inabusit la foc mic.