Mărturia Elenei Alistar, singura femeie din Sfatul Ţării, despre unirea Basarabiei cu România

Fiică şi soţie de preot, născută în sudul Basarabiei, în urmă cu 140 de ani (în judeţul Ismail, azi în Republica Ucraina), medic şi pedagog, Elena Alistar Romanescu se remarcă ­ într-o epocă în care femeile cu greu îşi croiau drum în politică ­ prin fervoarea cu care militează pentru cauza românilor din Imperiul Ţarist, având un rol covârşitor în Unirea Basarabiei cu România. În 1917, ca membră activă a Partidului Naţional Moldovenesc, ea este aleasă în Sfatul Ţării, ca deputat din partea ţinutului Cetatea Albă. Este, astfel, prima femeie din întreg teritoriul locuit de români, care a ajuns să facă politică la un asemenea nivel.

Perioada care a precedat unirea Basarabiei cu Bucovina, prin cele două acte unilaterale, din 27 martie şi, respectiv, din noiembrie 1918, avea să fie rememorata de Elena Alistar Romanescu într-o conferinţă ţinută la Şezătoarea Culturală a “Astrei” (Asociaţiunea Culturală “Astra” Basarabeană), la Chişinău, în ziua de 16 februarie 1930, având ca temă “Mişcarea Naţională Basarabeană”.

“Orice s-ar spune de către duşmanii noştri şi spre regret de către unii dintre români, ­ viaţa românească în Basarabia n-a fost întreruptă”, ţinea Elena Alistar să afirme, încă de la început, punând în antiteză pe acei boieri gata să-şi vândă “interesele de neam” pentru “o decoraţiune rusească”, cu aceia care, retraşi din viaţa publică, au înţeles să susţină şcolarizarea tinerilor moldoveni, cu condiţia să urmeze studiile în Regat, iar nu la Moscova. Desnaţionalizarea, rusificarea se făceau, în Basarabia ţaristă, în principal prin şcoală, dar şi prin biserică (“Cine a trăit în Basarabia ştie că singurele biserici, în care întotdeauna s-au făcut slujbele în româneşte şi numai în româneşte au fost monastirile”). În alte parte, constată că tinerii studenţi originari din Basarabia conştientizau faptul că sunt români abia atunci când, ajunşi la Moscova, se confruntau cu studenţii veniţi din Rusia ori din Ucraina…

Cam aceasta era starea de lucruri în 1905, an în care Elena Alistar îşi făcea studiile la Iaşi, iar la Chişinău avea loc “o încercare de revoluţie şi care, deşi n-a izbutit direct, a reuşit să arunce sâmburele dorinţei de liberate şi de viaţă naţională”. Este epoca în care apar primele ziare româneşti în Moldova de peste Prut: “Basarabia” (1906), “Viaţa Basarabiei” (1907),  “Moldovanul” (1907). Conştientizând valoarea unei intelectualităţi formate în Regat pentru susţinerea cauzei românismului, dincolo de Prut, C. Stere, pe atunci rector al Universităţii din Iaşi, le spunea studenţilor basarabeni: “Datoria voastră este să vă duceţi înapoi în Basarabia şi să vă faceţi datoria atunci când va fi nevoie de voi”.

Soldatul basarabean
Ciudat (sau nu), conştiinţa ţăranului basarabean că aparţine unei alte comunităţi, unei alte naţiuni decât cea rusă avea să crească în război (“soldaţii noştri moldoveni au venit în contact, pe frontul austriac, cu soldaţii români din Transilvania şi atunci se strecurau în scrisorile lor dureri sufleteşti că, între răniţi, găsesc români creştini, care grăiesc ca şi ei (…). Unul din satul Rezeni scria: «Amu vedem că drept a spus cucoana preuteasa noastră şi tare ne doare inima că ne batem între noi fraţii ca duşmanii». Altul scria: «Românii de pe frontul austriac amar frumos grăesc şi cântă.»“. Românii aceia erau însă, ca şi ei, înstrăinaţi, cu ţara înstrăinată…
Legătura soldaţilor basarabeni cu cei din Regat avea să se facă abia în 1916-1917, în timpul luptelor de pe frontul românesc. E momentul în care se face o propagandă intensă, care să “trezească în sufletul moldovenilor dragostea de patria-mamă”. O nouă publicaţie, “Soldatul Moldovean” este “semnalul de alarmă al redeşteptării naţionale”. “Deci revoluţia din 1917 i-a găsit pe soldaţii basarabeni dezmeticiţi din somnul lor hipnotic”, avea să spună Elena Alistar la acea şezătoare culturală a “Astrei” de la Chişinău, în 1930. “Ei şi-au dat seama că şi Regatul vechi şi în Transilvania şi în Bucovina sunt fraţi de-ai lor de acelaşi sânge, de aceeaşi credinţă, vorbind aceeaşi limbă.”

Sfatul Ţării
S-au creat, atunci, premisele proclamării autonomiei Basarabiei (hotărârea se ia la Chişinău, la congresul militar din 19-20 octombrie 1917, la care au participat vreo 10.000 de soldaţi moldoveni) şi s-au ales 46 de membri care au fost delegaţi să organizeze Sfatul Ţării. Rând pe rând, diferite organizaţii profesionale sau politice îşi desemnează şi ele delegaţii, toate congresele având pe ordinea de zi “hotărârea ca Basarabia să fie autonomă”. Autonomia faţă de “Mama Rusia” era primul pas la reîntoarcerea către adevărata “Patrie-Mumă”, România.
S-a ales un birou de organizare a Sfatului Ţării, care a lucrat sub preşedinţia învăţătorului Vasile Ţanţu între 20 octombrie şi 21 noiembrie 1917.
Despre Sfatul Ţării de la Chişinău s-a scris mult în ultimele decenii (şi, mai ales, în ultimul sfert de secol). Mai puţin se ştie însă, în paralel cu biroul de organizare a acestui “parlament” de la Chişinău, a lucrat intensiv şi Comisia şcolară moldovenească ­ din care făceau parte, între alţii, învăţătorii Vladimir Herţa şi Pavel Gore şi Preasfinţitul Mitropolit Gurie – al cărui rol era acela de a îndrepta neajunsurile unui secol în care şcoala în limba naţională lipsise în Basarabia.

Paşi în drumul spre Unire
Vom încheia această scurtă trecere în revistă a “Mişcării Naţionale Basarabene” cu amintirile Elenei Alistar despre ziua de 21 noiembrie 1917, ziua în care are loc prima şedinţă a Sfatului Ţării (de acolo înainte, hotărârile care vor duce, în final, la alipirea Basarabiei la trupul României vor curge cu o viteză ameţitoare, care nu arată decât ardoarea pe care o aveau basarabenii de a se întoarce în graniţele vechii Dacii). “Neştearsă va fi în memoria mea această zi sfântă. De dimineaţă, toate străzile erau pline de norod. (…) La ora 12 a avut loc şedinţa solemnă, sub preşedinţia dlui N.N. Alexandri, cel mai în vârstă dintre deputaţi. Când d-sa a pronunţat cuvintele: «Declar prima şedinţă a Sfatului Ţării deschisă», domnia sa a vărsat şiroaie de lacrimi împreună cu aproape tot auditoriul. (…) Cu drept cuvânt se poate zice că fiecare a simţit atunci că în sufletul său a intrat însuşi Dumnezeu. (…) Ne găseam înconjuraţi de o mulţime de armată rusă, bolşevică, care în orice moment ne puteau distruge”. Este şi motivaţia pentru care paşii se vor face încet şi cântărit. Mai întâi, pe 6 decembrie 1917, Basarabia se proclamă «Republică Moldovenească în federaţie cu Marea Republică rusă». Era o formă de adormi ochiul vigilent al Rusiei, în vreme ce soldaţii basarabeni se reorganizează într-un Regiment moldovenesc, care să apere ţara. Independenţa ­ întâmplător sau nu – avea să fie proclamată pe 24 ianuarie 1918. Iar “Unirea Basarabiei cu Patria Mumă”, la 27 martie 1918. Restul e pagină de istorie, scrisă, rescrisă, citită şi răscitită, de 95 de ani încoace…

(Jurnalul National, 28 nov. 2013)