Un strigăt vital. Un om. Un destin

În dedicaţia scrisă pe carte unei poete, Ion Zubaşcu îşi caracterizează singur volumul cu o simplă sintagmă: „un strigăt vital”. Nimic altceva decât strigătul fără de care n-ar fi depăşit luciditatea bolii şi spaima absolută a morţii. „Moarte de om. O poveste de viaţă” e cea mai sensibilă carte despre victoria vieţii pe care am citit-o în ultima vreme.

Filmul îmbolnăvirii de cancer se derulează încet, ca într-o sală (aproape) goală de cinema, cu o uşă uitată deschisă. În primele rânduri, bolnavul incurabil şi poetul, cu simţurile ascuţite ca în dimineaţa de după noaptea de veghe, urmăresc în linişte „documentarul” despre pacienţii ingenuu trişti de la Centrul Mondial de Oncologie. În linişte – am spus? Dar ce poate fi liniştit în lumina neoanelor de pe culoarele absenţei? În sala de cinema, lumina prelinsă prin uşa deschisă tulbură când şi când imaginea. O „sidefează”, o face străvezie. La Centrul Mondial de Oncologie, lumina neoanelor dezvăluie cu cruzime toate amănuntele bolii. Fără deprimare. Fără pudoare. Aproape ingenuu. Poetul stă, lucid, pe patul lui de spital şi scrie, descrie întâmplările obişnuite dintr-un loc neobişnuit. „Ultimele porţii de viaţă împreună cu cei veniţi în vizită de acasă/ sunt cu soţiile lor cu fiii lor şi cu tinerele lor iubite/ nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie/ şi cel în care viaţa e moartă deja”… „domnul cu valva aortică înlocuită şi testicolele extirpate/ îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect/ cu punga colostomică la vedere pe masă/ şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros”…
Sau: „domnul din Bucovina cu leucemie şi cancer la plămâni/ transpiră continuu şi soţia îi şterge broboanele de sudoare/ de pe frunte noaptea doarme în salon în acelaşi pat cu el/ îmbrăţişându-i picioarele cu obrajii lipiţi de tălpile lui”… Nu cred să se fi scris vreodată mai profund despre sentimentul de dragoste, despre loialitate şi destin!
În lumina subţire din sala de cinema, poetul şi bolnavul de cancer (de fapt, sunt unul şi-acelaşi, dedublaţi din necesitatea noastră de a recompune un dialog) împărtăşesc aceeaşi intimitate a durerii… şi a recunoştinţei că totuşi înainte de moarte a fost (este!) viaţă de trăit. De iubit. De retrăit (altfel). „Treceau ani şi ani cu Maria în acelaşi apartament/ în acelaşi pat în aceeaşi viaţă/ şi eram atât de departe unul de altul/ acum am început s-o zăresc din nou/ ca un orb care învaţă iarăşi lumina/ încă nu îndrăznesc să spun că o văd/ dar înţeleg nu doar cu trupul/ ci cu toată coroana fiinţei cereşti/ din jurul eului meu perisabil de carne/ ce dar mi-ai făcut în tinereţe demult/ scoţându-mi-o dinainte pe Maria/ împrumutându-mi-o pe Maria.”
Cu un titlu antitetic, oximoronic, paradoxal – spuneţi-i cum vreţi! – „Moarte de om. O poveste de viaţă”, dincolo de bestiarul spitalicesc – ce mi-e un bisturiu sau o amfipteră când se scoboară în mit! – dincolo de răzvrătirea cancerigenă a celulelor, a glandelor, a umorilor, e o gravă celebrare a vieţii chiar în locul în care sămânţa ei prea adesea se stinge. „Cireşele se coc printre frunzele late ale cireşului”, „doi porumbei se împreunează pe-o creangă”… Şi-un neverosimil sentiment de „acasă” asumat ca pe ultima şansă a salvării din moarte: „lumi peste lumi printre lumi/ peste masa mea de la bufetul Oşanca din curtea interioară a Centrului Mondial de Oncologie/ de unde n-aş mai pleca niciodată niciunde/ scriind printre resturi de oameni cuvinte întregi/ (…)/ trăiesc şi eu cu plenitudine clipa/ sunt aici ca pretutindeni acasă”. Ce ar mai fi de spus?
Ion Zubaşcu, „O moarte de om. O poveste de viaţă”, Editura Limes, Cluj Napoca, 2010

Jurnalul de duminică, 14 noiembrie 2010

Textul a fost difuzat și la Radio România Internațional, în cadrul rubricii „Poetul despre poeți”, în aprilie 2011.