Palatul Brâncoveanului… „atâta strălucire şi putere, nu putea să nu aţâţe aţâţe gelozia vrăjmaşilor”

În 1923, Comisiunea Monumentelor Istorice, al cărei secretar-director era Virgiliu N. Drăghiceanu, elabora un proiect de reabilitare şi restaurare a curţilor domneşti brâncoveneşti de la Doiceşti, Mogoşoaia şi Potlogi. “Franţa şi-a făcut o chestie de pietate şi de mândrie pentru trecutul său feudal, restaurând nişte fărâmături, castelele din Pierrefonds şi Coucy. Acelaşi spirit de pietate va conduce, credem, la restaurarea celor două palate ale Brâncoveanului, de la moartea căruia s-au împlinit două sute de ani. Va fi cel mai demn şi cel mai pios monument pe care România de azi îl va înălţa aceluia care s-a jertfit pentru ea, aceluia care rătăceşte şi azi, fără să-şi fi găsit adăpost, în umbrele runelor de la Potlogi şi Mogoşoaia”.
Din cele 50 de file ale raportului Comisiunii Monumentelor Istorice, reţinem câteva notaţii referitoare la una dintre cele trei curţi domneşte – Palatul Mogoşoaia – de la inaugurarea căruia s-au împlinit, pe 20 septembrie, 314 ani. “Scoborând, în ordine cronologică, de la cea mai nouă curte din ţară, de la curtea din Doiceşti, al cărei caracter încă nu e bine definit, fiindcă Constantin Brâncoveanu nu avusese nici timpul, nici liniştea de a o termina, în paginile ce urmează se prezintă cercetării curtea de la Mogoşoaia. (…) Cu Mogoşoaia şi Potlogii se deschide capitolul cel mai interesant al artelor române, – căci dacă socotim aceste două curţi din punctul de vedere abstract al artei, ele sunt prin podoaba şi frumuseţea lor cele mai însemnate produse artistice din Țara Românească, după Curtea de Argeş, iar dacă le privim din punctul de vedere al arhitecturii civile, sunt singurele locuinţe domneşti ce ni s-au păstrat pentru timpurile vechi, în stare reconstituibilă”.
La anul 1923, autorii documentului Comisiunii Monumentelor Istorice remarcau că aristocraţia românească păstra încă obiceiul de a petrece verile în oazele de verdeaţă şi linişte dimprejurul Bucureştilor, “ca odinioară, când greutăţile drumului nu permiteau petrecerile şi vilegiaturile în munţi sau în străinătate” şi când “înalta societate şi Domnul petreceau în aceste vecinătăţi ale Bucureştilor, unde îşi ridicau chiar case de plăcere, Lusthausen, maisons de plaisance, cum le numeau călătorii timpului”. Dar nici una dintre aceste case nu se putea ridica “la frumuseţea reşedinţelor de petrecere ale strălucitului Constantin Brâncoveanul, din cauza lipsei de meşteri îndemânateci”.
Chiar dacă, aşa cum îl ştim, Palatul Mogoşoaia a fost inaugurat în septembrie 1702, gândul lui Brâncoveanu de a construi acolo ceva cum nu se mai văzuse era mult mai vechi, încă din 1681, când cumpără primele case – de la jupâneasa Rada şi de la Ilinca, fata lui Marco ot Mogoşoaia – şi primele corpuri de moşie, la care se vor alătura altele, achiziţionate în următorii ani, pentru ca, în sfârşit, domeniul voievodal să ajungă să aibă întinderea dorită. Gândul lui începuse de fapt chiar înainte de a fi ales ca Domn al Țării Româneşti, când ridică acolo o bisericuţă (ce va servi, mai târziu, ca paraclis palatului pe care avea să-l zidească), a cărei construcţie va fi gata exact cu o lună înainte de urcarea sa pe tron, pe când era doar vel-logofăt. Biserica are hramul “Sfântului Mucenic Gheorghie, den Pajişte”. În 1688, după ce repară casele cumpărate, avea să locuiască acolo în primul său an de domnie. Este locul în care voievodul se refugia, an după an, “de zădufurile” de vară ale Bucureştilor, până la repararea curţilor domneşti de la Târgovişte (şi chiar după aceea, deşi mai rar). La Mogoşoaia, Domnul primeşte soli ori petrece sărbătorile. Din cronicile curţii reiese că în anul 1699 e acolo de hramul bisericii pe care o ctitorise. În anul 1700, după ce primise deja şi “caftanul domniei pe viaţă”, iar prin ginerele său, Constanin Duca, avea influenţă şi asupra Moldovei, Vodă Brâncoveanu nu se mai mulţumeşte cu curţile cele vechi (şi reparate) de la Mogoşoaia şi porneşte construcţia palatului său, monument de artă şi arhitectură cum altul nu mai fusese văzut. Stă scris în pisania de marmură, pe care Brâncoveanul o aşază deasupra uşii foişorului dinspre curte: “Acest palatu den temelie ieste zidit şi înfrumuseţatu de preluminatul, înelţatul domnu Constantinu Băserabu Voevod, dăruit şi dat la al domnelui fiiu lui Ștefan B(râncoveanu) moştenir(e) ohabnic(ă); săvârşind acest frumos lăcaş la anul de la Hs., 1702 luna sept. 20”.
“Dar atâta strălucire şi putere, nu putea să nu aţâţe aţâţe gelozia vrăjmaşilor, cari intrigară la Poartă ca Brâncoveanul să fie chemat, pentru mazilire, în 1703. Prin banii şi diplomaţia sa, însă, el dejoacă uneltirile vrăjmaşilor (…). Plin de bucurie se întorcea în ţară, trecând Dunărea în iulie, şi mai “trezvelindu-se de valurile ce avusese”, apoi “au ieşit de s-au dus la satul Mării-Sale, la Mogoşoaia, ca să se odihnească”. Și spre a eterniza memorabilele zile de frică şi glorie, de adâncă deznădejde şi mare bucurie ce i le procură călătoria de peste Dunăre, el punea să se picteze pe una din bolţile saloanelor curţii de aci, scene din timpul primirii sale la Odriu (Adrianopole), de către Padişah”. Încrederea în forţa sa redobândită îl va face să înfrumuseţeze tot mai mult locul acela de taină şi liniştitoare chemare al Mogoşoaiei, spre pomenirea sa, în vecii vecilor, drept ctitor al uneia dintre cele mai frumoase epoci din arta şi arhitectura românească, în prag de secole şi ere. Si chiar dacă peste numai câţiva ani, în august 1714, voievodul va fi decapitat, dimpreună cu “coconii sai”, intrând în rândul sfinţilor, opera lui rămâne nemuritoare, aici, pe pământul românesc.