Emil Botta, poetul-actor

Într-o seară de iulie (a 24-a din anul 1977) se stingea, la numai 65 de ani, poetul Emil Botta. Poetul “întunecatului april”… Personaj fascinant al culturii române, actor, poet şi jurnalist, unul dintre primii noştri autori de cronici cinematografice avizate şi… visător fără saţiu.

Fratele eseistului Dan Botta (1907-1958), deşi s-a născut la Adjud, avea rădăcini ardeleneşti (prin tatăl său, medicul Theodor Botta) şi, pare-se, corsicane, prin mama lui Aglaia, născută Franceschi. De la sângele de corsican poate să i se fi tras dorul de călătorie. Poate şi dragostea nesfârşită de teatru – avea să fugă de acasă, la numai 15 ani, pentru a se face actor (parcă seamănă povestea asta cu cea a ultimului poet romantic al Europei, Mihai Eminescu – !). Poate şi dragul “fără saţiu” de poezie… Destinul actoricesc şi-n împlineşte, urmând – la vârsta potrivită – Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. Joacă o vreme în provincie, perindându-se de pe o scenă pe alta, numai pentru a-şi croi loc, în sfârşit, pentru marea scenă pe care o merita: cea a Teatrului Naţional. Rămâne, până-n ziua de azi, una dintre vocile puternice, originale, ale ei, ecoul replicilor sale din Werther, Iago, Macbeth ori Năpasta răsunând sub bolta-i şi astăzi…

În 1937, “Întunecatul April” îl scotea pe Botta din plutonul poeţilor contemporani lui, aşezându-l pe treptele templului Geniului. În templu erau: Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu. Poezia lui întunecată, cu accente expresioniste, răsucea cuţitul în rănile tristeţii. Poetul-actor îşi exhiba durerile în alonja misterului neguros. Era un poet al măştilor, dar nu ca în teatru, unde Arlechinul ascunde suferinţele actorului. Poezia “neagră” pe care o aşternea pe hârtie nu putea fi măsluită cu fard. Doar accentuată. Era o comedie a morţii şi a neputinţei, populată de personaje iţite dintr-o mitologie proprie. De înţeles, pentru cel care făcea parte, în anii ’30, din grupul cunoscut sub numele de “Corabia cu rataţi”, o corabie pe care mai “călătoreau”, în epocă, Emil Cioran şi Eugen Ionesco.

Se iveşte adeseori pe buze întrebarea: Care ar fi fost destinul lui Botta, dacă ar fi ales exilul, asemeni celor pe care-i evocam mai înainte? Vulcanic şi grav, şi-ar fi aflat locul pe scena altei lumi? Nu ştim răspunsul. Dar ne bucurăm să-i avem vocea, cu timbru inconfundabil, înregistrată-n fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române. Şansă uriaşă, valorificată nu demult de Editura Casa Radio, care a editat audio-book-ul “Noapte din Andersen”, cuprinzând 17 poeme din creaţia lui Emil Botta, în propria-i lectură. CD-ul se deschide cu poemul “Vino, nu veni”: “În timp ce sufletele rătăceau, am rămas ca statui funerare, vitrege nopţi/ pe malul apei sorbindu-ne privirile amare./ Frumoasă şi tristă erai!/ Gloriei tale fost-am cupa, de-argint vasul./ Printre rarele trestii, când luna lucea, eram pasul tău, mersul tău, eram/ Pasul.// Vino, nu veni, iubito, între toate aleasă,/ Vino, nu veni, dulcea mea înserare/ Pe malul apei să amurgim, împietriţi ca statui funerare.”

Text difuzat la Radio România Internațional în cadrul rubricii „Poetul despre poeți”, iulie 2012