“Barocul cantacuzin”. Lecţia de artă de la Biserica Fundenii Doamnei

Dacă istoricii de artă nu s-au gândit încă să adauge termenului de “stil brâncovenesc” sau de “baroc brâncovenesc” pe acela de “baroc cantacuzin”, ar trebui poate să zăbovească asupra acestei idei. Căci, în plină epocă dominată de exuberanţa brâncovenească, spătarul Mihail Cantacuzino, unchiul dinspre mamă al voievodului, lăsa propria-i amprentă în arhitectura religioasă a vremii, prin cele cinci ctitorii ale sale – Mănăstirea Sinaia (1690-1695), Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu-Sărat (1691-1697), Schitul Titireciu (1700-1706), Biserica Fundenii Doamnei (1699) şi Colţea, cu întreg ansamblul (1701-1715).

Quintesenţa culturilor
“Barocul cantacuzin” – permisă fie-ne licenţa – este quintesenţa vieţii de peregrin a acestui boier luminat, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi al Elinei, fiica domnitorului Radu Şerban. Taică-su se născuse la Istanbul şi venise cu şcoala Orientului. Maică-sa fusese educată la Viena şi avea Occidentul imperial în matrice. Mihail Cantacuzino copilărise sub influenţa acestor culturi, iar adolescenţa şi tinereţea de beizadea în exil (după uciderea tatălui său) aveau să-i poarte paşii în cetăţile Italiei, unde arta înflorea în întreaga-i splendoare. La Padova şi la Veneţia, Renaşterea târzie exalta, prelungită în Baroc, iar sufletul lui fu atins. Tot astfel cum arta miniaturilor persane, a mozaicurilor şi faianţeriilor pictate otomane îl va sensibiliza în anii desăvârşirii educaţiei, la Istanbul. Din acest amestec de stiluri şi de emoţii aveau să se ivească, mai târziu, temele pe care le va da în lucru arhitecţilor, meşterilor pietrari, sculpturilor în lemn şi zugravilor de subţire care vor lucra pentru el la cele cinci ctitorii – câte degete are o mână (de artist) – ce-i vor duce numele în veşnicie.

Biserica Sfântului Eftimie cel Mare
Ne vom ocupa acum doar de una dintre ctitoriile sale – Biserica Sfântului Eftimie cel Mare, aflată pe malul lacului Fundeni, în partea de răsărit a Bucureştiului, şi cunoscută, mai ales, sub numele de Fundenii Doamnei. Târnosită la 1 mai 1699, biserica (mult mai mică decât cele care se construiau în epocă) se remarcă de la bun început prin stucaturile preţioase şi decoraţiile în piatră cioplită, cu motive vegetale, zoomorfe sau inspirate din miniatura persană – exuberanţa acestora putând fi lesne observată şi datorită stilului arhitectural (deliberat) mai simplu şi (aparent) mai rigid.

Stucaturile sunt, de obicei, decoraţiuni destinate spaţiului interior. La Biserica Fundenii Doamnei ele sunt plenar exprimate pe pereţii exteriori. Şi nu vorbim aici doar de “clasicele” stucaturi reprezentând frunze de acant, ci de un întreg “expozeu” de teme specifice miniaturii arabe – palate (sunt două astfel de imagini, pe faţadele de nord şi de sud: cu două etaje, străjuite de chiparoşi, cu geamlâc şi lampioane), fântâni, păuni, piese de mobilier, vase de flori, lalele, floarea-soarelui, ramuri de lămâi – despre care legenda spune că ar fi fost închipuite şi apoi apictate în roşu-cinabru, albastru de cobalt şi verde auriu de un artist venit din îndepărtata Persie. Aşezate în planul median, aceste desfăşurări de artă orientală sunt “susţinute” de rozetele despărţite de chiparoşi din registrul superior şi de panourile rombice din registrul inferior. Ferestrele, în schimb, au arcuri trilobate, amintind de ancadratura venetă şi padovană, şi sunt împodobite cu ghirlande de flori şi… capete de îngeri.

Influenţa Renaşterii italiene e mai vizibilă încă în interiorul bisericii, unde îngerul cu aripi poleite, cu o carte deschisă în mâna dreaptă şi o trâmbiţă în mâna stângă, veghează din punctul de întâlnire al arcurilor mari din naos. Însă piesa de rezistenţă – în ceea ce priveşte interiorul bisericii – o reprezintă fresca, realizată de artiştii din atelierul lui Pârvu Mutu (considerat “pictorul de curte al Cantacuzinilor”), acesta pictând el însuşi Judecata de Apoi, pe peretele estic al pridvorului. Probabil tot lui i se datorează şi chipurile ctitorilor – Mihail Cantacuzino, Constantin Mavrocordat şi Dumitraşcu Racoviţă, marele hatman al Moldovei, căsătorit cu sora lui Mihail, Ilinca. În 1984, după demolarea bisericii Mănăstirii Cotroceni, osemintele ctitorului acesteia din urmă, domnitorul Şerban Cantacuzino, precum şi ale altor Cantacuzini, au fost aduse în această ctitorie a familiei şi reînhumate.

N-am lămurit însă de ce, ctitorită de un Cantacuzin, biserica despre care vorbim a fost numită “Fundenii Doamnei”… La 1860, avariată de multele zguduiri ale pământului şi ale oamenilor, biserica a fost restaurată şi mult înzestrată de către Maria Doamna, văduva domnitorului Dimitrie Ghica. Aceasta este şi raţiunea pentru care numele ei a ajuns până la noi (şi) sub această formă.