Marcel Guguianu, „ucenic la Dumnezeu”

Fusesem avertizaţi: Aveţi grijă când intraţi să nu vă fure minţile „ielele lui Guguianu”! Zeci de torsuri feminine, în marmură şi bronz, himere armonizând universurile! Sculpturile lui Marcel Guguianu au năvălit spre noi, învăluindu-ne în dansuri şi şoapte… Din Bucureştiul torid nimerisem într-o legendă. Legenda continuă, numită arta lui Marcel Guguianu. Era miezul verii 2007, maestrul urma să împlinească a doua zi, pe 85 de ani…

Nimfele

„Este primul an când, de ziua mea de naştere, nu sunt pe munte…” – ne spune sculptorul, imediat ce-i mulţumim pentru şansa unui dialog chiar în pragul zilei în care avea să împlinească 85 de ani. „Eu, în fiecare an eram pe Ceahlău, după nimfe. Mă jucam cu nimfele nemţene de-a v-aţi ascunselea. Anul acesta sunt cam bolnav, voi merge numai la Bârlad”. Printr-o coincidenţă sublimă, sculptorul s-a născut la 521 de ani după prima atestare documentară a oraşului său natal. „Sunt bârlădean, din părinţi moldoveni, dar strămoşii mei erau vâlceni. Moldova a fost năpădită de ciobanii din Vâlcea, coborâţi dintr-o comună care se cheamă Guguianca, la poalele Vârfului Gugui. Bunicii mei au venit, s-au căsătorit şi au făcut copchii cu moldovencele. Au venit cu cai vestiţi vâlcenii. Şi acum m-au tras către ei… Acum, nimfele nu mai sunt nemţene, au devenit vâlcene.”

Creația

Un zâmbet, o amintire adie prin aer. O lumină se aşază pe umărul unei nimfe de bronz… „Ei, chestia asta cu creaţia mă pune în încurcătură întotdeauna. Sunt în dificultate de câte ori sunt pus să răspund la întrebarea: «cum creez?». Creaţia este ceva care… curge. De la o muzică bună, de la o vorbă bună. De la o îmbrăţişare. Mă întorceam de pe munte, unde visam să întâlnesc Cosânzene… Poate chiar le şi întâlneam, într-o altă dimensiune… Şi le sculptam aşa cum mi se arătaseră.” Face o pauză lungă. „Adesea sunt întrebat care e lucrarea care îmi place cel mai mult. Încă n-am început-o. Sunt ucenic. Încă. Şi aşa o să rămân. Ucenic. Ucenic la Dumnezeu, la Natură…”

„L-am văzut pe Brâncuși”

Ciocârlia. Femeia-pasăre. Este cea mai cunoscută sculptură semnată „Marcel Guguianu”. Simbolul Băncii Mondiale. „Am fost invitat la o retrospectivă pe care am făcut-o la sediul băncii, la Washington. Le-a plăcut foarte mult şi au hotărât să mă facă atunci consilier în Divizia de Cultură a Băncii Mondiale. Ciocârlia mea a devenit emblema lor”. Mulţi au asemuit lucrarea cu „Pasărea măiastră” a lui Brâncuşi. „Într-un fel, geniul lui m-a atins…”, spune. „Eram copil. La şcoală se făceau concursuri de desen. Tinerimea Română aduna premianţii şi le oferea o călătorie. Am ajuns în Oltenia şi am fost primiţi de mama Ecaterinei Teodoroiu. De departe îmi amintesc că l-am văzut pe Brâncuşi. Nu ştiam cine era. Ne-a spus profesorul Ion Răşcanu, care ne-a însoţit: «Ştiţi voi pe cine aţi văzut?». Mulţi ani după aceea am ajuns şi eu să mângâi lemnul…”

Nichita: „Sunt gelos pe această poezie”

„Ăştia sunt prietenii mei!” – ne spune dinaintea panoului cu fotografii. „Nichita Stănescu, când a intrat prima dată aici, a deschis uşa atelierului şi a spus deodată: «Sunt gelos pe această poezie!». Eugen Barbu a scris un articol: «Un sculptor poet». Mai sunt aici Marin Preda, Sorescu, actorul Florin Vasiliu, Vasilica Tastaman, Ion Irimescu, prietenul şi maestrul meu. Apoi, sculptorul Apostu. Cum era Apostu? Un foarte bun român. Era un breslaş serios. De caracter. Ca şi dalta pe care o mânuia. Era hotărât… De Apostu m-a legat o prietenie trainică, o prietenie cavalerească. Eu zic aşa: ceea ce îi uneşte pe oameni este adesea breasla. Dar… Ion Irimescu mi-a fost mentor. El, Gh. M. Cantacuzino, Baba. Am fost «mânzul». Un băieţandru pe lângă dumnealor. Este foarte peste mână să spui la întâmplare vorbe despre astfel de oameni. Îmi pare foarte rău că astăzi doar cu oameni ca Răzvan Theodorescu se mai poate vorbi despre asemenea personalităţi.”

„Ielele” încep să se zbată. Să fi intărziat noi prea mult? Maestrul Guguianu oftează. „Azi sunt mai aproape de sfârşit decât de început. De viaţă, nu de lucru. Dar încă mai pot sta de vorbă cu formele…”

Despre maestrul Marcel Guguianu, în vara aceea de foc, acad. Răzvan Theodorescu spunea: „A cucerit tainele marmurei şi pe cele ale bronzului şi a devenit un clasic. A fost şi este, la cei 85 de ani ai tinereţii sale, un desăvârşit ambasador al culturii noastre peste mări şi ţări”. La aproape 5 ani de la întâlnirea noastră, Marcel Guguianu (n. 28 iunie 1922, Bârlad, județul Vaslui — d.12 iunie 2012, București) a plecat dintre noi, dus de mână de „ielele” lui într-un loc al frumuseții fără de sfârșit.