In memoriam Marian Neagu: La Păcuiul lui Soare, „mitropolia din adâncuri a Vicinei” își sună clopotele

Vestea a venit cu dangăt de clopot. În dungă! S-a stins prietenul Marian Neagu! S-a risipit în genuni (și) cel care ne-a deslușit misterele „Mitropoliei din Adâncuri”.

Istoricul, arheologul, fostul director al Muzeului Dunării de Jos din Călărași – pe care l-a condus patru decenii fiind, la retragerea lui, considerat cel mai longeviv director de muzeu din țară – ne-a dăruit necondiționat prietenia lui, într-un sfârșit de iarnă, cu treisprezece ani în urmă. Un februarie cu irizări de martie, cum spuneam atunci, în vreme ce barca muzeului – cu el la vâsle – ne ducea spre Păcuiul lui Soare, insula din mijlocul Dunării, despre care am scris atunci textul pe care vi-l (re)supun azi, spre lectură.

În primul deceniu al prieteniei noastre, am călătorit împreună prin satele din lunca Dunării, adunând istorii, legende, obiceiuri și rețete. Am fost împreună la Dervent, la Mănăstirea „pietrelor de leac” și am băut, dintr-același pahar, din apa tămăduitoare a izvorului Sfântului Apostol Andrei. Alături de el am trecut Dunărea și granița, la Silistra, în căutarea poveștilor bulgarilor care au trăit, o vreme, sub administrație românească. Și de fiecare dată ne făcea un dar irepetabil: ni-i dăruia pe prietenii lui. La Dervent – părintele stareț Andrei. La Silistra – familia de artiști bulgari, iubitori de limbă română, Yordan și Dianna Kissiov…

Ultima dată când ne-am văzut mi-a dăruit un clopot albastru și o cană de lut. Când beau din ea să aud legende demult uitate…

După ieșirea la pensie, s-a retras la Vălenii de Munte. Ne-am promis să ne revedem, „documentând” poveștile locului… N-a fost să fie. N-a fost să mai fie. S-a stins, în „miez de pandemie”, pe 2 aprilie 2020, după o boală lungă și grea.

Rămas bun, prietene Marian Neagu! Să-ție fie drumul curat printre stele!

Simona și Valentin

__________

Reproduc aici articolul despre cea dintâi întâlnire a noastră cu Marian Neagu (publicat în Jurnalul Național), completat cu o galerie de fotografii din acea zi de februarie 2007.

Mitropolia din adâncuri

Ascunsă de ape, Mitropolia Vicinei ar putea ieși cândva la iveală. Cousteau venise cu ideea unui batardou. Azi, natura oferă soluția, prin nisiparea Dunării. Un proiect bine articulat și fonduri internaționale ar putea salva cetatea de la Păcuiul lui Soare, „a zecea minune a lumii”…

Un ciob fumuit, în apa verzui-aurie. Mă aplec spre el și privirea prinde spinarea strălucindă, de aur, a Dunării. Ciobul are desen vălurit „cu pieptenele”. Îl privesc lung, încercând să deslușesc în el povestea omului care băuse apă, ori vin, dintr-o cană purtând desenul vălurit.

„Aici, chiar pe locul acesta, într-o zi stătea Nichita. Aici, chiar aici a scris: «Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului, / nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?»”. Mă ridic, involuntar, pe vârfuri… Să nu strivesc săruturi? Să nu pășesc cu talpa, greu, peste minunata cetate a Vicinei, acoperită în parte de ape, în parte de nisipuri. Evocându-l așa, la țărmul fluviului, pe Nichita Stănescu, arheologul Marian Neagu (directorul Muzeului Dunării de Jos din Călărași și, de vreo trei decenii, explorator neostenit al acestor locuri), ne este ghid.

O insulă în mijlocul Dunării, lungă de vreo 6 kilometri: Păcuiul lui Soare. Unii vorbesc despre o cetate tracică, alții despre un castru roman… Cu siguranță putem data doar cetatea de la anul 1000. „A zecea minune a lumii. Acum treizeci de ani, când am venit aici prima dată, ca student, m-am considerat printre cei aleși. De trei decenii, locul acesta e căminul meu…”, ne mai spune arheologul. Puternica, importanta cetate bizantină a Vicinei a fost construită între anii 971-976 de trupele împăratului Ioan Tzimiskes. Avea o suprafață de cinci hectare. Ziduri de piatră, masive, nisipate azi, într-o bună măsură, vorbesc despre uluitoarea tehnică a constructorilor bizantini. Surprinzător, vechiul port se află în mijlocul insulei. Cu sute de ani în urmă, s-a produs o încălecare a plăcilor tectonice, care a ridicat un mal și a coborât altul. Unde a fost cetate, e apă. Unde a fost apă, e un petec de pământ pe care unii îl numesc „paradis”.

Descoperirile arheologice se împletesc cu legenda. Uneori nu se mai știe ce este istorie, ce este fabulație. Alteori o întâmplare dă credit mai mare legendei decât ani întregi de cercetări. Într-un an, când apele Dunării scăzuseră mult din pricina secetei, comandantul punctului de frontieră a văzut din elicopter acoperișurile (de aur?) ale mitropoliei Vicinei. „A nimerit un unghi de incidență între razele soarelui și apă. Ne-a indicat atunci locul mai multor construcții, pe care noi abia le bănuiam”. În 1968, Nicolae Scarlat, un arheolog subacvatic amator, a coborât într-un costum sofisticat până la înălțimea acoperișurilor mitropoliei, luând probe. Aur de 24 de carate. Curenții foarte puternici și somni uriași, care locuiesc (după legendă) acolo, s-au abătut asupra temerarului scafandru. (Să fi fost mitica „Samca Samodiva”, zâna-dragon pusă să apere comoara cetății părăsite de veacuri?). „L-au scos de acolo cu fracturi multiple, care i-au provocat și moartea, după vreo doi ani.”

Cousteau însuși a cerut aprobare pentru a cerceta locurile, în 1972, dar nu a primit acordul lui Ceaușescu. La începutul anilor 90, a reușit totuși să includă insula în Rezervația Mondială a Biosferei Delta Dunării, cu gândul că, într-o zi, va putea pune în practică și proiectul lui mai vechi…

Cu doar câteva zile în urmă, un grup de arheologi subacvatici italieni și-au arătat si ei interesul pentru a cerceta cetatea din adâncuri. Istoricii consemnează înființarea unei arhiepiscopii la Vicina, către finele secolului al XI-lea, care, la 1250, depindea de Patriarhia de la Niceea, iar în 1261 de cea de la Constantinopol. În anul 1340 aflăm, dintr-un document, despre „smeritul Mitropolit al Vicinei și prea cinstit Macarie”, iar în 1359 „Prea Sfințitul Mitropolit de Vicina, chir Iachint” este numit „arhiereu al întregii Țări Românești”.

Despre viața religioasă a cetății aflăm și din descrierile Anei Comnena (1083-1153, prințesa bizantină, fiica împăratului Alexios I Comnenul și autoare a „Alexiadei”), din cele ale geografilor arabi sau din portulanele italiene și grecești. Relicvare și cruciulițe din bronz, aramă, plumb, piatră, aur, pandantive și inele cu simboluri creștine, un fragment de arhitravă specific pentru mitropolii – toate l-au făcut pe profesorul Petre Diaconu, cel care a început cercetările aici acum 51 de ani (64, acum – n.n.) – să emită ipoteza existenței legendarei mitropolii. Dacă îmi ascut bine auzul, pot desluși dangătul clopotelor, sub ape…