Hirova. Maica Iroida și satul mănăstiresc de dincolo de timp

Cu 10 ani în urmă, într-un iunie torid ca acesta ce stă să înceapă acum, călătoream în Basarabia, „deschizând” drumul Caravanei Jurnalului Național dedicată pământului locuit de români dincolo de Prut. Tema noastră, atunci, a fost mănăstirile cele vechi ale Basarabiei, cu pătimirile lor, cu renașteri din cenușa istoriei, cu oamenii lor de o ireală rodire a spiritului, în ciuda anilor sterpi de comunism. La Hirova, am întâlnit-o pe Maica Iroida, pe-atunci în vârstă de 80 de ani. Desculță, smerită, înțeleaptă. Frământa pâinea și parcă, nu știu cum, frământa și aluatul bun al credinței noastre.
De curând, împlinise 90 de ani… Când iată că veștile au venit către noi într-un nor de ploaie și lacrimi. Maica Stareță a Mănăstirii Hirova s-a dus la Dreptul și Bunul Dumnezeu. Lăsându-ne nouă, celor care am cunoscut-o, amintirea ei blajină.

Acum 10 ani scriam acest text, pe care îl reluăm aici.
(Simona Lazăr și Valentin Țigău)

Hirova, mănăstirea uitată. Satul mănăstiresc de dincolo de timp

Mănăstirea Hirova nu e trecută în atlasele rutiere. Dacă vrei să ajungi în frumosul „sat monahal” trebuie să întrebi de Nicolăeuca. Deşi, când ajungi la răscruce, o inscripţie pe o piatră, sub indicatorul de tablă puţin şui, îţi arată că drumul e unul şi acelaşi şi pentru sat, şi pentru mănăstire.
Prin curţile caselor vechi, nici ţipenie! Bănuieşti care-s locuite şi care nu, după urma de spoială nouă a zidului ori după poarta care stă ţeapănă. Cele fără stăpân cască guri fără ochi de geam ori îşi scârţâie uşa cu nituri lipsă. Chiar în deal de biserica veche se vede casa părintelui duhovnic Tudor Cerescu. Părintele nu-i, nu-i nici maica Olga, octogenara, cea care are ascultare să-i poarte de grijă. Dar noi trecem fără supărare mai departe, căci nu cu dânşii aveam treabă.
LA SFAT. Chemăm cu „strigăt” plin de sfială la poartă, ca în orice sat românesc, pe maica Iroida, stareţa de la Hirova. Şi ne-apare o femeie în vârstă, îmbrăcată ca o bunică de pe la noi: „fuştă” neagră, bluză cu floricele mărunte. O pestelcă albă, înflorată şi ea, îi acoperă capul cărunt. Picioarele goale. Mânecile suflecate. Maica Iroida face pâine. Frământă coca de făină, „doschită cu botcală (drojdie – n.r.) de casă, făcută din făină de popuşoi opărită”. Cum aluatul se supără „dacă nu te ţii de dânsul”, intrăm în cămăruţa cu tindă joasă şi-i ţinem tovărăşie. „Dacă vrai să faci pâine mai bună, îi pui ş-oleacă de oloi. Iar făina o opăreşti cu zamă de cartoafe. Le cureţi şi le pui şi pe ele… Pâinea făcută aşa ţine săptămâni şi nu se strică. E şi ea minune dumnezeiască.”
Cât stă aluatul „la doschit”, ne mutăm în casă, la sfat. „Când s-a închis mănăstirea a fost durere mare”, ne zice. În satul mănăstiresc locuiau pe vremea aceea vreo 200 de măicuţe. Maica Iroida îşi aduce aminte ca şi cum ar fi fost ieri. „Era în 1959. La noi a venit un preot de la Chişinău şi ne-a spus la cele care eram mai tinere că să ne ducem de-aicea, că o să fie rău, că o să ajungem să n-avem ce mânca. Dar maicile mele au spus aşa: «Ce-or mânca toţi, aia o să mâncăm şi noi». Pe urmă ne-au luat tot ce-aveam pe-aicea, iar pe maica stareţă au dus-o la Tabăra. Noi am rămas. Ne-au luat pământul, au luat tot, că nici pătrunjel nu mai aveam. Şi n-am murit de foame. Bogdaproste! Am lucrat, am câştigat o rublă şi ne-am cumpărat cele de trebuinţă. Venea în sat maşina cu făină, cu oloi, cu zahar. Da’ era ieftin. Acuma, ce folos că sunt de toate, că tare-i scump…” O doare că distrugerea n-a venit de la străini, ci de la… vecini. „Da, au luat icoanele, dar numai pe cele din biserică. Şi-au fost de-ai noştri, din sat, moldoveni, ăi de-au luat icoanele. Ce, credeţi că a venit vreun rus să facă asta? S-a urcat vreun rus pe biserică să dea jos clopotele?” După jaful care a urmat, una dintre biserici fusese transformată în depozit de cărbuni, cealaltă, în spital pentru copii cu handicap.
„Ei, dar cât sfătuim, să vă dau un păhar cu vin!”… Şi vorba fiind spusă, maica Iroida trece uşurel „în casa cealaltă”, de unde se întoarce cu turtă dulce, bomboane de la „Bucuria” şi două ulcioare de lut. Lasă turta şi bomboanele, apoi cu ulcioarele se scoboară „în pimniţă”, de unde aduce vinul cu care ne-mbie. O picătură o vărsăm pentru maicile care s-au stins neveştejindu-şi credinţa până în ultima clipă. „Aţi nădăjduit că se va întoarce credinţa?”, o întrebăm. „Am avut o maică, aici, la mănăstire, şi ea o fost la un preot, la Ignăţei. Şi el i-o spus că se va întoarce înapoi vremea şi a să fie mai frumoase biserici decât au fost atunci. Şi uite că s-o împlinit. Nu se fac biserici frumoase? Dar pământul? Încet, încet, fiecare se va duce la hotarul lui. Zicem bogdaproste şi-aşa!” „V-a fost frică de comunişti, măicuţă?”, o întrebăm. „Nouă, maicilor, nu ne-a fost niciodată teamă decât de Dumnezeu. El e deasupra oamenilor şi îndreaptă lucrurile, la sorocul lor.”
EROII. „Ştiam despre mormintele ostaşilor români din cimitir”, răspunde altei întrebări maica Iroida. „Prin ’40 – atunci i-o chisat pe ruşi –, ce mai era la noi, prin pădurile astea! Doamne fereşte! La Morozeni, unde era via Mănăstirii Curchi, era, ia aşa, o linie… Acolo erau caii. I-o ucis în hudiţele celea. Doamne, ce-a fost! Eu sunt chiar din Morozeni, casa noastră era chiar pe chisc şi se vedea de sus: ruşii băteau cu tunurile pe partea ceea, românii, pe partea astalaltă. Era un râu între ei şi, când trecea câte o boambă, sărea apa ceea că se făcea neagră… Până prin august s-or bătut aici cu tunurile.” Cuvintele curg unele după altele, aşa cum soarele „curge” pe cer, la asfinţit. Ne ridicăm într-un târziu. Maica Iroida se desparte de noi cum te desparţi de fiii care pleacă departe. Îi suntem fii. Duhovniceşti.
„Hirova a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri ale Moldovei şi acum e cea mai săracă. Dintre maicile care eram în ’59, acu’ mai suntem 15, toate bătrâne. Cum să facem faţă? Despre cei care îs la conducere aflăm şi noi de la radio, dar de văzut nu i-am văzut niciodată, că n-au trecut pe-aici să vadă cine suntem şi în ce stare stăm”
maica stareţă Iroida

Cimitirul eroilor români de la Hirova

În cimitirul satului Nicolăeuca se află 15 gropi comune, în care şi-au găsit
odihna veşnică ostaşii români căzuţi în bătălia de la 13-14 iulie 1941. În luptele crâncene de la cota 243 din pădurea Morozenilor au căzut 100 de ostaşi români. Au putut fi identificate numele a 42 dintre ei, care făceau parte din Divizia 5 „Infanterie”. Au fost identificate şi numele a 80 de combatanţi ruşi. Reconstruirea cimitirului a fost iniţiată de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor din România, iar Asociaţia Culturală „România din inima mea” a instalat o troiţă în acest cimitir, care a fost sfinţită chiar la 31 august, de Ziua Limbii Române (azi numită Ziua Limbii de Stat).